în timp ce scriam această carte despre viaţa de dincolo, am început să fiu atras de poveştile pe care le auzisem în India, în vremea copilăriei. în aceste poveşti, chestiuni abstracte precum moartea, nemurirea şi eternitatea dobândiseră chipuri umane, oamenii obişnuiţi confruntându-se cu frica şi uimirea în faţa morţii. Parabolele sunt un mijloc puternic prin care putem să-i învăţăm pe copii, şi multe dintre lucrurile care mi s-au povestit mi-au rămas în minte întreaga viaţă. M-am hotărât să ţes această carte în jurul unor povestiri asemănătoare cu cele auzite acasă, în temple şi la şcoală, în speranţa că cititorul va fi atras de o lume în care eroii se luptă cu întunericul, pentru a găsi lumina. în acest caz, eroul este o femeie, Savitri, iar duşmanul pe care trebuie să-1 învingă este Yama, stăpânul morţii. într-o zi, Yama îşi face apariţia în curtea ei, aşteptând să-1 ia pe soţul femeii, atunci când acesta urma să se întoarcă de la slujba sa de tăietor de lemne. Savitri este îngrozită. Ce strategie ar putea întoarce Moartea de la inexorabila-i misiune? Nu mi-a fost greu să-mi imaginez aceste personaje. M-am temut pentru Savitri şi am fost nerăbdător să aflu cum s-a încheiat lupta spirituală cu Moartea. Lumea lor a pătruns uşor în a mea, pentru că India copilăriei mele nu se îndepărtase chiar atât de mult. Vreau să analizez, pentru un moment, ceea ce moartea şi lumea de dincolo însemnau pentru mine atunci.

în copilăria mea, elementul magic era transformarea. Moartea însăşi era văzută ca o oprire scurtă într-o călătorie infinită a sufletului, care putea transforma un ţăran într-un rege şi invers. Existând posibilitatea de a avea un număr infinit de vieţi, oriunde pe axa timpului, un suflet putea experimenta sute de raiuri şi de iaduri. Moartea nu încheie nimic. Dimpotrivă, face loc unui număr nelimitat de aventuri. Dar, la un nivel mai adânc, este ceva tipic pentru indieni să nu tânjească după permanenţă. Un strop de apă devine vapor, adică ceva invizibil. Totuşi, vaporul se materializează în nori, iar din nori ploaia cade pe pământ, formând torente care, în cele din urmă, se scurg în mare. A murit cumva stropul de apă în timpul acestui proces? Nu, de fiecare dată a căpătat o altă formă. La fel, ideea că avem un trup fixat într-un timp şi un spaţiu este un miraj. Poate că un strop de apă din trupul meu a fost ocean, nor, torent sau râu, cu doar o zi înainte. îmi aduc aminte de acest lucru atunci când viaţa cotidiană mă presează prea tare