M-am trezit dimineață la ora 4.00, ca să apuc să scriu ceva înainte de a pleca spre spital. Ca de obicei, am început cu o cană de cafea încălzită la microunde, pentru a mă îmbarca în aventura ce urma. M-am așezat în fața calculatorului și am început să scriu despre memorie. După câteva rânduri chinuite, am hotărât că am nevoie de cafea pentru a-mi alimenta izvoarele creației, dar unde era? Am căutat-o peste tot. M-am dus la baie, în sufragerie și la bucătărie. Am căutat și în cămară, și pe terasă. Oricât aș fi încercat, nu am reușit să o găsesc. Cam după zece minute mi-am adus aminte unde am pus-o. De fapt, nu mi-am adus eu aminte, mi s-a reamintit când am dat cu ochii de cuptorul cu microunde. Ce mai păcăleală! Un neuropsiholog pornit să scrie despre memorie, incapabil să-și găsească combustibilul de dimineață. Oare mă senilizez? Oare e o chestiune de timp până mă voi cufunda în abisurile bolii Alzheimer, ca bunica și mama mea? Doamne, oare ce-am mai uitat în ultima vreme? Bine, stai puțin. În primul rând, era ora 4 dimineața. Dormisem doar patru ore cu o noapte în urmă și poate chiar mai puțin în cea dinaintea ei. Mă gândeam la cei zece pacienți care mă așteptau probabil la spital în ziua aceea și la faptul că trebuia să plec ca să ajung la prima programare. Eram distras și de zgâriatul pisicii la ușa de la intrare și de copilul care începea să se agite în camera de alături. Cât despre cafea, ei bine, presupun că de-aș fi băut deja una înainte de a o pierde pe asta, probabil nici n-aș mai fi pierdut-o. Acest model de uitare este normal. Avem atâta energie cognitivă câtă e necesară în anumite momente și tocmai la ora 4 în acea dimineață, nevoia mea suplimentară de energie necesară rezolvării multiplelor îndatoriri depășise cu mult resursele mele cognitive matinale. E normal să uiți; să uiți că ai uitat nu mai este normal. Cu alte cuvinte, atâta timp cât ții minte că ai uitat, totul este în regulă.