Cu nouă ani în urmă, în primăvara lui 1994, am scris o postfaţă pentru Orientalism, în care, încercând să clarific ce credeam că am spus şi nu am spus, am insistat nu doar asupra numeroaselor discuţii care s-au purtat de când a apărut cartea mea în 1978, ci şi asupra modurilor în care o lucrare despre reprezentările „Orientului" se pretează la tot mai multe denaturări şi interpretări greşite. Faptul că astăzi consider acelaşi lucru ca fiind mai mult ironic decât supărător este un semn al măsurii în care vârsta îşi spune cuvântul, odată cu diminuarea inevitabilă a speranţelor şi a zelului pedagogic care încadrează de obicei drumul spre senectute. Moartea recentă a doi dintre principalii mei mentori intelectuali, politici şi personali, Eqbal Ahmad şi Ibrahim Abu-Lughod (care este unul dintre cei cărora le e dedicată cartea) mi-a provocat întristare şi sentimentul pierderii, ca şi resemnare, dar şi o oarecare voinţă încăpăţânată de a continua. Nu e vorba deloc de a fi optimist, ci mai degrabă de a continua să ai încredere în procesul perpetuu şi efectiv nesfârşit de emancipare şi iluminare, care, după părerea mea, încadrează şi imprimă direcţie vocaţiei intelectuale. Totuşi, este o sursă de uimire încă pentru mine faptul că Orientalism continuă să fie dezbătut şi tradus în toată lumea, în treizeci şi şase de limbi. Mulţumită eforturilor dragului meu prieten şi coleg Profesorul Gaby Peterberg, aflat acum la UCLA, anterior la Universitatea Ben Gurion din Israel, există o variantă în ebraică a cărţii, care a stimulat discuţii şi dezbateri considerabile printre