A atribui Universului un creier şi o minte este, desigur, o metaforă, dar înapoia acesteia se află un mare adevăr, şi anume acela al unei aparente minţi, al unei raţiuni care străbate, de la stele până la firul de iarbă, toate legităţile lumii existente. Om şi galaxii îşi datorează existenţa aceleiaşi legi fundamentale înscrise în profunzimea cuantică a materiei, în dansul particulelor subatomice care se interferează, intră în coliziune şi dau naştere unor noi particule. Din infinita lor facere şi desfacere, din frământări şi din aparentă rătăcire, sosesc apoi pentru câteva nanosecunde în lumea noastră, conturează toate formele ei existente şi dispar în Universul din care au venit. Ne întrebăm cine generează aceste particule, cine le impune eterna lor mişcare şi neodihnă, de unde vin şi unde se duc? Înclinăm să credem că suntem singurele fiinţe raţionale, dar vom vedea că întâlnim conduite inteligente la toate nivelurile de existenţă ale lumii vii. 

Ceea ce numim conştiinţă nu este doar proprietatea creierului uman, ci o manifestare inclusiv în dimensiunea Universului. Şi dacă este aşa, trebuie să lămurim care este suportul său dincolo de creierul uman şi care sunt rosturile Conştiinţei existente în nemărginirea Universului. Aparent este exclus ca „eterul”, nimicul ce se vede când nimic nu vedem, să fie suportul unei raţiuni, al unei gândiri. Este şi motivul cel mai adesea invocat de către cei care îşi neagă aderenţa la o religie. Dar, după cum cu toţii ştim, nici undele care aduc în casele noastre sunetul şi imaginile şi nici cuvintele auzite şi rostite în telefonul mobil nu le vedem călătorind prin „eter” spre noi. Observăm doar efectul lor, care are ca suport câmpul electromagnetic. 

Se poate obiecta că modularea acestui câmp de energie electromagnetică în frecvenţe purtătoare de informaţie este o creaţie umană. Este adevărat, dar nu am creat noi acest câmp de energie electromagnetică, ci este una dintre cele patru forţe fundamentale care aparţin Universului. Noi doar îl folosim. Admiţând că există o Conştiinţă extinsă la Univers, independentă de creierul nostru, se naşte o altă întrebare de ordin ontologic: conştiinţa este secundară creierului, aşa cum susţine ştiinţa actuală, sau precede creierul? Dacă prioritatea faţă de creier este a conştiinţei, aşa cum ne sugerează experienţele morţii clinice şi după cum afirmă chiar unele mari personalităţi din viaţa ştiinţifică, atunci ecuaţia explicativă a lumii se schimbă şi va trebui să discutăm în această cheie şi rostul nostru în Univers. Însuşi raportul dintre conştiinţă şi liberul arbitru, extins acum într-o anumită gândire la libertatea de a face orice, se impune să fie altfel înţeles. 

Experienţele morţii clinice, asemenea fizicii cuantice, au tulburat profund liniştea şi mintea adepţilor viziunii materialiste despre lume. Indiferent ce origine îi atribuim Universului - aleatorie sau creaţionistă -, ca fiinţe raţionale care trăiesc într-o lume complexă cu relaţii de interdependenţă, cu sau fără voia noastră ne implicăm în destinul lumii, revenindu-ne o mare responsabilitate faţă de noi înşine, faţă de semeni, faţă de mediul ambiant şi cosmic. Din necunoaştere sau din spirit de frondă, unele persoane s-au arătat stupefiate de ideea că gândurile noastre pot avea o influenţă favorabilă sau perturbatoare asupra Universului în funcţie de conţinutul lor semantic. Iată ce spune în acest sens Werner Heisenberg, unul dintre cei mai mari mentori ai fizicii cuantice: cel mai neînsemnat gând ajunge până în cel mai îndepărtat „colţ” de Univers. Carl Sagan, astronom şi ilustru popularizator al ştiinţei, cel care ne-a amintit că suntem „pulbere de stele”, spunea că şi cele mai îndepărtate galaxii din Univers ne influenţează, undele lor ajungând până la noi.