Emil Brunner, teolog reformat elvețian, este considerat, alături de Karl Barth, drept unul dintre principalii promotori ai curentului ,neo-ortodox" din teologia protestantă, curent care s-a dorit a fi o reacție la teologia liberală devenită foarte populară la sfârşitul secolului XIX - începutul secolului XX şio revenire la teologia reformată tradițională. Influenţa liberalismului este însă simțită în scrierile neo-ortodocşilor, care reprezintă mai degrabă o poziţie intermediară între Reformă şi liberalism. Brunner s-a născut în Winterthur, în apropiere de Zürich, pe 23 decembrie 1889. A studiat teologia la universitățile din Zürich, Berlin cât şi la Union Theological Seminary, în New York (1919-1920). Între 1916 şi 1924 a fost pastor în Obstalden, un sat din Alpi. Începând cu 1922 predă la Universitatea din Zürich, iar din 1924 este numit titular al cursurilor de Teologie Sistematică şi Teologie Practică în această universitate, unde a rămas până la pensionarea sa, în 1953. În perioada 1937-1938 a fost invitat să predea în SUA, la Princeton Theological Seminary. După pensionare, timp de 2 ani (1953-1955), a predat în Japonia, în Tokio, la International Christian University. A fost foarte implicat în mişcarea ecumenică cât şi în alte organizații parabisericeşti, cum ar fi YMCA, al cărei consilier în materie de teologie a fost. Dezamăgit de Biserica mult prea instituționalizată a vremurilor sale, a pledat mult în favoarea bisericilor libere. În acest sens a susţinut mişcări cum ar fi Oxford Group Movement şi curentul creştin japonez Mukyokai (Non-biserica). În timp ce se întorcea din Japonia către Elveția a suferit o hemoragie cerebrală care i-a afectat mult condiția fizică; în final, aceasta a condus la moartea sa, pe 6 aprilie 1966. Principalele sale scrieri sunt: Experiență, cunoaştere şi credință (1921); Misticism şi Cuvânt (1924); Filosofia religiei din perspectiva teologiei protestante (1927); Mediatorul (1927); Teologia crizei (1929); Dumnezeu şi omul (1930); Cuvântul şi lumea (1931); Imperativul divin (1932); Tеmеiurile credinței creştine (1935); Omul revoltat. Un tratat de antropologie creştină (1937); Adevărul ca întâlnire (1937); Întâlnirea dintre divin şi umman (1943); Cred în Dumnezeul cel Viu. Mesaje pe tema crezului apostolic (1945); Dreptate şi ordine socială (1945); Revelație şi rațiune. Doctrina creştină despre credință şi cunoaştere (1946); Creştinism şi civilizație (2 vol. 1946, 1947); Dogmatica (vol. I, Doctrina creştină despre Dumnezeu, 1946; vol. II, Doctrina creştină despre creație şi răscumpărare, 1950; vol. III, Doctrina creştină despre biserică, credinţă şi restaurare, 1960); Pricina de poticnire a creştinismului (1951); Întelegerea greşită a Bisericii (1952); Marea invitafie (1953); Speranța veşnică (1954); Comentariu la Epistola către Ronani (1959). Lucrarea de față reprezintă o foarte succintă expunere a mesajului creştin, în ceea ce Brunner consideră a fi esența sa. Brunner evită să discute aici aspecte controversate ale mesajului creştin; sunt evitate chiar şi elaborările teologice. Prin caracterul său succint şi pertinent lucrarea a cunoscut o mare popularitate¹.