A început ca o seară obișnuită de sâmbătă. Iar când spun obișnuită, nu mă refer la modul clasic în care își petrec americanii sâmbetele. Nu eram nici la grătar la vecini și nici nu mergeam la cinema, niciunul dintre lucrurile pe care le făceam când eram copil. Era pur și simplu obișnuită pentru stilul de viață pe care îl aveam de când Kirk își vânduse compania de software. Nu mai duceam doar o existență confortabilă, ci eram bogați. Foarte bogați. Obscen de bogați era descrierea pe care o folosise cândva prietena mea din copilărie, Julie – nu referitor la noi, ci la Melanie, o altă prietenă, după ce Melanie își cumpărase un Rolex cu diamante de ziua femeii, ca apoi să remarce cu nonșalanță, la una dintre petrecerile noastre, că obiectele din lut făcute de copiii ei „nu sunt un cadou pe măsură”. — Ar putea hrăni o întreagă tabără de refugiați sirieni timp de un an de zile cu ceasul ăla! izbucnise Julie în bucătăria mea, după plecarea invitaților. E de-a dreptul obscen! Eu am aprobat absent din cap, ascunzându-mi propriul ceas de la Cartier sub marginea bufetului de marmură, în timp ce îmi spuneam în sinea mea că în niciun caz ceasul meu și, prin urmare, viața mea, nu se asemăna în vreun fel cu a lui Melanie. În primul rând, eu nu îmi cumpărasem ceasul dintr-un moft; Kirk mi-l dăruise cu ocazia celei de-a cincisprezecea aniversări a căsătoriei noastre. În al doilea rând, întotdeauna mi-a plăcut la nebunie când fiul nostru, Finch, îmi făcea cadouri și felicitări când era mic și îmi părea rău că toate astea erau acum de domeniul trecutului. Mai mult decât atât, nu cred că scosesem cuiva ochii cu averea noastră. Ba chiar mă simțeam rușinată din cauza asta. Drept urmare, Julie nu-mi reproșase nimic legat de bani. Nu știa exact câți bani aveam, dar își făcuse o idee, mai ales după ce mă însoțise la vizionarea caselor, atunci când Kirk era prea ocupat, ajutându-mă să ne găsim locuința actuală de pe Belle VP - 3 Meade Boulevard. Ea, soțul ei și fetele lor veneau des în vizită la casa noastră de pe malul lacului, precum și la cea din Nantucket, și n-avea nicio problemă să primească hainele de designer abia purtate pe care i le dădeam eu. Ocazional, Julie se lua însă de Kirk, dar nu pentru că s-ar fi dat în spectacol ca Melanie, ci pentru că avea tendințe elitiste. Fiind a patra generație a unui neam înstărit din Nashville, soțul meu crescuse la adăpostul unei lumi cu școli și cluburi de elită, având astfel destul timp să învețe să fie snob, cu toate că pe atunci banii pe care îi avea erau doar moșteniți, nu obsceni. Cu alte cuvinte, Kirk provenea dintr-o „familie bună” – acea expresie vagă pe care nimeni nu o definise concret, dar care însemna, în limbajul nostru codificat, că aveai bani și un anume bun-gust moștenit. Cum ar fi: e din familia Browning. Numele meu de domnișoară, Silver, nu avea un asemenea statut, nici măcar după standardele din Bristol, orașul de la granița dintre Tennessee și Virginia unde crescusem și unde încă locuia Julie. Nu eram niște pierde-vară – tata scria pentru Bristol Herald Courier, iar mama era învățătoare la clasa a patra –, însă aparțineam clasei de mijloc, iar ideea noastră de opulență însemna că toată lumea putea să-și comande desert la un restaurant mai acătării. Privind în urmă, mă întrebam dacă așa se explica preocuparea mamei pentru bani. Nu că ar fi fost impresionată de ei, însă întotdeauna putea să-ți zică cine îi avea și cine nu, cine era zgârcit și cine se întindea mai mult decât îi era plapuma. Pe de altă parte, mama îți putea spune cam orice despre oricine din Bristol. Nu era bârfitoare – cel puțin nu una înflăcărată – ci doar era fascinată de treburile altora, de la avere la starea lor de sănătate și de la orientarea politică până la cea religioasă