Nimeni nu-i lua în seamă vorbele. În timp ce matroanele roiau în jurul său, una aranjându-i vreun voal, alta vreo cosiţă, iar cealaltă vreo panglică, câtă vreme cusătoreasa îi scurta juponul şi văduva arpentorului îi potrivea nişte pantofiori brodaţi, tânăra, nemişcată, avea impresia că se preschimbă întrun obiect, un obiect atrăgător, îndeajuns de seducător ca să stârnească atenţia vecinelor, dar, cu toate astea, un simplu obiect. Anne contemplă raza de soare care, ţâşnind prin fereastra uriaşă, străbătea pieziş încăperea. Zâmbi. Mansarda, căreia acest şuvoi auriu îi sfâşia penumbra, părea un desiş de pădure în faptul dimineţii, în care ferigile erau înlocuite de coşurile cu rufe, iar căprioarele – de femei. În ciuda sporovăielilor nesfârşite, Anne asculta cum tăcerea pluteşte prin cameră, o tăcere ciudată, senină, deasă, care venea de departe, aducând veşti în zarva iscată de cumetre. Anne întoarse capul, nădăjduind ca vreuna dintre femei să o fi auzit, dar nu întâlni nici o privire; condamnată să le îndure atenţiile, se îndoi că rostise cu adevărat aceste vorbe: „Mă simt diferită“. Ce-ar mai fi putut adăuga?

Urma să se căsătorească de îndată şi, cu toate acestea, încă de când se trezise, nu se gândea decât la primăvara care dezghioca florile. Natura o atrăgea mai mult decât mirele ei. Anne ghicea că fericirea se ascundea undeva afară, îndărătul unui copac, precum un iepure; îi zărea vârful boticului, îi simţea prezenţa, imboldul, neliniştea… Simţea în toate mădularele nevoia să alerge, să se rostogolească prin iarbă, să îmbrăţişeze trunchiurile, să inspire adânc aerul presărat cu polen. Pentru ea, marele eveniment al acelei clipe era proaspăta zi de azi, strălucitoare, generoasă – iar nu nunta ei. Ceea ce i se întâmpla – însoţirea cu Philippe – se dovedea neînsemnat pe lângă această splendoare – aprilie care dă vigoare câmpiilor şi pădurilor, forţa proaspătă care înviorează cucii, primulele, ciulinii. Năzuia să fugă din această cazemată unde aveau loc pregătirile nupţiale, să scape din mâinile care o împodobeau şi să se zvârle, goală, în râul din apropiere. În colţul opus ferestrei, pe varul denivelat, fasciculul de lumină agăţase dantela perdelei. Anne n-ar fi cutezat vreodată să tulbure această rază fascinantă. Da, chiar dacă i s-ar fi dat de ştire că arde casa, ar fi rămas încremenită pe acel taburet.