Probabil că cea mai importantă lucrare care dezbate subiectul factorilor terapeutici în psihanaliză este eseul lui Freud, Analiză cu final și analiză nesfârșită (1937/2017), una dintre cele mai strălucite și „curajoase“ scrieri ale lui Freud, dacă putem spune așa; nu că lui Freud i-ar fi lipsit vreodată curajul în vreuna dintre operele sale. A fost scrisă cu puțină vreme înainte de a muri și constituie ultima sa lucrare recapitulativă cu privire la rezultatul tratamentului psihanalitic. Pentru început, voi trece în revistă principalele idei expuse de Freud acolo, iar apoi, în porțiunea esențială a acestei prelegeri, voi încerca să fac câteva comentarii pe marginea ei și să ofer sugestiile mele referitoare la respectivul subiect. În primul rând, mi se pare interesant că teoria psihanalitică pe care o propune Freud în această lucrare a rămas, în esență, neschimbată. Conceptul său de nevroză presupune un conflict între pulsiune și Eu: fie cel din urmă nu este suficient de puternic, fie pulsiunile sunt prea puternice. În oricare dintre situații, Eul acționează ca un baraj; acesta nu poate stăvili torentul forțelor pulsionale, ceea ce duce la dezvoltarea nevrozei. Aceasta este în acord cu teoria sa inițială, pe care a prezentat-o aici în esență, fără înflorituri sau modificări. În consecință, cura psihanalitică presupune întărirea Eului care în copilăria mică era prea slab, oferindu-i acum puterea de a gestiona forțele instinctuale, într-o perioadă în care Eul ar fi suficient de puternic. În al doilea rând, ce înseamnă, la Freud, vindecarea? Analiză cu final și analiză nesfârșită oferă un răspuns foarte clar. „În primul rând“ — dacă vorbim despre vindecare — „ca pacientul să nu mai sufere de pe urma simptomelor sale și să își fi învins angoasele și inhibițiile.“ (1937/2010, p. 323). Însă Freud nu consideră că dispariția simptomelor înseamnă în mod necesar că pacientul este vindecat. O a doua condiție, deosebit de importantă, este ca analistul să fie sigur că o cantitate suficientă de material inconștient a fost adusă la suprafață, ceea ce ar explica dispariția simptomelor [desigur, în teorie]. Doar atunci va putea analistul să fie sigur că pacientul este vindecat și nu va mai prezenta simptomele care l-au adus în analiză. De fapt, Freud vorbește aici de „dominarea pulsiunilor“ (op.cit., p. 332). Procesul psihanalitic presupune dominarea pulsiunilor, sau, după cum tot el spune, ajungerea la un stadiu în care „pulsiunea este accesibilă tuturor influențelor datorate celorlalte tendințe ale Eului“. (op.cit., p. 329). În primă fază, pulsiunile sunt conștientizate — altfel cum ar putea fi dominate? —, iar pe parcursul tratamentului psihanalitic, Eul își dobândește forța pe care nu a reușit s-o dezvolte în copilărie. În ultimul rând, Freud identifică trei factori responsabili pentru succesul sau eșecul tratamentului psihanalitic. Aceștia sunt „influența traumelor“, „forța pulsională constituțională“ și „alterarea Eului“ în procesul de apărare contra torentului de pulsiuni (op.cit., pp. 328–329). După Freud, combinarea forței constituționale a pulsiunilor cu o alterare nefavorabilă a Eului în conflictul defensiv constituie un pronostic sumbru. Se știe că, pentru Freud, factorul constituțional al tăriei pulsiunilor era decisiv pentru prognosticul său asupra vindecării pacientului. Este ciudat că, în toate scrierile sale, de la prima până la ultima, Freud a insistat pe semnificația factorilor constituționali și că atât freudienii, cât și non-freudienii nu au făcut altceva decât să-și arate devoțiunea față de o idee care pentru el era deosebit de importantă.