În ajunul Crăciunului, cât îi ziua de lungă, copiilor medicului consilier Stahlbaum nu le era de loc îngăduit să intre în odaia de mijloc şi cu atât mai puţin alături, în salon. Strânşi unul într-altul, Fritz şi Maria şedeau ghemuiţi într-un ungher al cămăruţei din fund. Se întunecase de-a binelea şi pe copii îi cuprinse teama, căci, aşa cum se întâmpla de obicei în această zi, au fost lăsaţi fără lumină. Pe şoptite, Fritz dezvălui surioarei sale (care abia împlinise şapte ani) cum că în odăile încuiate ar fi auzit, dis-de-dimineaţă încă, foşnete, hârşâieli şi uşoare pocnete, şi că nu de mult s-ar fi strecurat în casă un om mărunt şi tare misterios, purtând sub braţ o cutie mare. 

Despre acesta el însă ştie foarte bine că nu e altul decât naşul Drosselmeier. De bucurie, Maria bătu din palmele-i mici şi strigă: 

— Ce minunăţie o mai fi născocit pentru noi naşul Drosselmeier?! Consilierul de curte Drosselmeier nu era un bărbat frumos; mic şi sfrijit, avea un obraz adânc brăzdat, un mare plasture negru în locul ochiului drept şi păr de loc, din care pricină purta o foarte frumoasă perucă albă – care, ce credeţi, era de sticlă, o adevărată operă de artă. De altfel naşul însuşi era un maestru în felul său –, se pricepea până şi la ceasuri, ba ştia chiar să le şi facă. 

Atunci când la Stahlbaum acasă se îmbolnăvea una din frumoasele pendule şi nu mai voia să cânte, venea naşul Drosselmeier şi scotea peruca de sticlă, dezbrăca hăinuţa lui galbenă şişi punea un şorţ albastru. Apoi scormonea ceasul cu unelte atât de ascuţite încât pe micuţa Maria o cuprindea o adevărată jale. Dar aceasta nu-i pricinuia niciun rău pendulei, dimpotrivă, ea se înviora şi începea îndată să zbârnâie, să bată şi să ticăie veselă, spre bucuria tuturora. 

Ori de câte ori venea, naşul avea în buzunar câte ceva pentru copii, ba un omuleţ caraghios ce-şi rostogolea ochii şi făcea plecăciuni, ba o cutie din care sărea o păsărică, ba altele. De Crăciun însă, el meşterea de obicei cu multă trudă o operă de artă atât de preţioasă, încât deşi o dăruia copiilor, părinţii grijulii o luau de îndată în păstrare. 

— Ce minunăţie o mai fi făcut nenea Drosselmeier pentru noi?! exclama Maria. Fritz era de părere că de data asta nici n-ar putea fi vorba de altceva decât de o cetate în care tot felul de soldaţi tare chipeşi au să mărşăluiască încoace şi încolo şi au să facă instrucţie. Apoi au să vină alţi soldaţi care au să încerce să se strecoare în cetate, iar soldaţii dinăuntru au să tragă, vitejeşte aşa de tare cu tunurile, de o să se cutremure pământul.