Se poate spune aşa pe nemţeşte? Bine, atunci, ca o persimona. Nu mă refer acum la kaki cele dulci şi uscate, care au aproape gustul smochinei şi pe care le poţi cumpăra iarna, – dar la preţuri înspăimîntătoare – ci la fructul copt, aşa cum atîrnă colo, în pomi, frumos, galben-roş. Are în el o acreală care-ţi face gura pungă. Ţi se strepezesc dinţii şi limba; şi, cu toate astea, fructul e plăcut la mincat. Toată consideraţia pentru mere, piersici, dar kaki e totuşi ceva deosebit, aproape ca mango de Ia tropice. Japonezii numesc acest gust – dar asta o ştii, cu siguranţă – sliibui, un cuvînt căruia nici dumneata nu-i poţi găsi o traducere potrivită, cu toate că ar trebui să stăpîneşti bine limba germană, prin profesiunea dumitale.” „Acreală?” „Acreală? Mda, „shibui" însă defineşte uneori un gust ide-a dreptul snob. Este gustul care preferă homespun-ul unei stofe de lină, o pînză aspră de în în locul dantelelor de Bruxelles şi – pentru a recurge acum, şi la sfera profesiunii mele – o vază sau o ceaşcă de ceai, aparent, repet, aparent neartistică şi nepictată, dură, unui vas rafinat de porţelan „bob de orez", Dealtfel nu e ciudat că toate limbile, cîte îmi sînt cunoscute, folosesc pentru aprecierea obiectelor de artă, în ultimă analiză, acelaşi criteriu ca şi pentru mîncăruri: gustul?" „Oare fiindcă trăim prin amîndouă, fiindcă fără artă sau fără pîine murim de foame?”

„Bertling, spui un cuvînt mare cu atîta calm, Dar, pentru a reveni la kaki: îl prefer oricînd unui măr, mai cu seamă merelor californiene, învelite în foiţă, care sînt atît de minunate, roşii şi galbene, şi care au un gust atît de fad!” „Nu ştiu, Waldorf, dacă e cazul să-ţi dau dreptate; imaginea pe care ai folosit-o adineauri, cu referire la Barbara – acum am să pot vorbi şi eu prin prisma meseriei mele – aminteşte de „cinstita stăpînă şi mamă de prunci conduce cuminte domestice munci, pe fete le-nvaţă, băieţii-i struneşte, cu harnice mîini într-una trudeşte…”