Într-o sfîntă Duminică, în timpul slujbei celei mari în biserica de-i zicea Caimata, intră un fel de cerşitor, înalt, lat, dugos, numai zdrenţe, strigînd: ― Scăpaţi-mă, oameni buni! Necunoscutul se prăbuşi în faţa porţilor împărăteşti şi îşi arătă subsiorile. O fîntînea purulentă lăsa să curgă de-a lungul braţelor o scursură albicioasă. ― Ciuma! strigă careva şi numele blestematei goli într-o clipă lăcaşul de rugăciuni. Vestea fugi pe uliţe şi sărbătoarea zilei a şaptea fu tulburată. Oamenii se închiseră în case aşteptînd ceva, cu spaimă. O tăcere de moarte se înstăpîni asupra Bucurescilor. Seara se ivi luna îmbrăcată în sînge şi în jur era un senin sticlă. Pe la miezul nopţii se arătară vîrcolacii cătînd capul lui Iuda şi locul lui Cain. Cîinii lui Dumnezeu muşcau cu sete din lumină şi oglinzile ce se ştie că sînt răuvoitoare la boleşniţă fură acoperite cu marame albe. Se întunecaseră şi ele şi femeile spuneau mai tîrziu că le pieriseră apele, încenuşîndu-se şi arătînd semnul morţii. Nevestele îşi scoaseră înspăimântate inelele cu pietre preţioase şi le ascunseră. Argintul şi talgerele fură îngropate în sipete, podoabele despuiară pe rînd chipurile frumoase şi îngrijorate. 

Tăcerea creştea nemiloasă şi noaptea asta parcă rece nu se mai sfîrşea. La casele boereşti de pe podul Mogoşoaiei se trăgeau grelele perdele şi se aprindeau lumînările de Paşti. Porţile se închideau cu lanţuri şi dacă ai fi ascultat bine se auzeau cheile ruginite mişcînd în broaştele de fier. Vîrcolacii pieriseră, lumina rea a lunii pierise, acum totul scînteia ca fundul unui lac. Era o noapte înspăimîntătoare cînd în frumosul nopţii furnicile lucrează mai mult şi creşte sarea în mări. Oamenii simţeau cum le sporeşte sîngele în vine ca să se apere de groaza ameninţării care venea de undeva din văzduh. Încă nu făcea nimeni nimic, toţi se uitau spre palatul Princepelui de la Curtea Nouă. În toate ferestrele ardeau lumini mari, împărăteşti, ca la sărbători. Poate era numai un zvon, poate nimic nu era adevărat, poate se speriaseră popii de la biserica de-i zicea Caimata, cine mai ştia ce să creadă, dar cînd totul părea că se linişteşte şi lumea se pregătea să adoarmă, deasupra oraşului se auzi un zgomot îndepărtat. Despre Balta Icoanei, numită şi lacul Bulindroaiei, venea un nor ciudat, ca soda în acea stranie lumină. Să fie liliecii de la mînăstirea Mărcuţa? Să fie gîştele Mitropoliei? Nu erau. Ceva ameninţător se apropia cu o egală bătaie de aripi. Aerul era stătut, nu mişca nici un vînt, praful sta neclintit în uliţe. Un miros greu, rînced, acoperea acel nor încet, sticlos, ca o lînă, acum albă, nu murdară.