Ora cinci şi un frig teribil. Compactoarele şi ciocanele pneumatice bubuiau în buruienişul de lângă West Cross Route, în Shepherd’s Bush. Cu numai zece luni înainte de programata inaugurare a celui mai mare centru comercial urban din Europa, pe locul acela acoperit de nisip nu se vedeau decât nişte grinzi şi nişte traverse scheletice sub macaralele roşii, deşi pe partea estică fusese ridicată deja faţada de culoarea mentei. Aici nu avea să fie un simplu mall cu băncuţe şi copaci, ci o aglomerare comercială în centrul oraşului, în care lucrători imigranţi urmau a fi plătiţi cu capital străin pentru a obţine profit peste profit de la fiecare londonez dotat cu un card de credit. Concomitent, la noul ei stadion, „Emirates“, numit aşa după o companie aeriană arabă, echipa Arsenal din nordul Londrei juca în lumina reflectoarelor cu Chelsea din Vest, în vreme ce portarii – unul ceh şi celălalt spaniol – săreau şi îşi frecau mâinile de corp pentru a se încălzi. La Upton Park, în apropiere, suporterii părăseau stadionul după o înfrângere acasă, iar la numai câteva străzi distanţă de Boleyn Ground¹, cu amestecul său de sentimentalism şi de nemulţumire tipic pentru East End, o femeie solitară se ruga la mormântului unui bunic – venit din Lituania cu vreo optzeci de ani în urmă – în cimitirul supraaglomerat al sinagogii East Ham. Ceva mai sus, în Victoria Park, ultimii plimbători de câini îşi trăgeau corciturile înapoi, spre apartamentele din Hackney şi Bow, cu blocurile înalte punctate de antene de satelit ca nişte urechi ciulite către lumea de afară, în speranţa unor bârfe sau a evadării, în timp ce într-un taxi care se târa pe Dalston Road în drum spre garaj, termometrul de la bord arăta −2º. În micul său apartament din Chelsea, Gabriel Northwood, un avocat pledant de vreo treizeci şi cinci de ani, citea Coranul şi tremura. Practica dreptul civil – atunci când practica totuşi ceva; asta însemna că nu era implicat în „condamnarea infractorilor“, ci îi reprezenta pe oamenii angajaţi în litigii care aveau să le aducă reclamanţilor compensaţii financiare, în cazul în care câştigau. Mult timp, din motive pe care nu reuşea să le înţeleagă, Gabriel nu primise nici un fel de instrucţiuni de la avocaţii consultanţi – acea ramură a profesiei juridice de care depindea el în activitatea pe care o desfăşura. La un moment dat însă, îi căzuse în poală un caz – ceva în legătură cu un bărbat care se aruncase în faţa metroului. Cazul se referea la măsura în care transportatorul putea fi considerat răspunzător fiindcă nu adoptase măsuri de siguranţă corespunzătoare. Aproape imediat se trezise cu un al doilea caz: o instituţie de învăţământ locală dată în judecată de părinţii unei eleve musulmane din Leicester, fiindcă nu i se permisese fetei să vină la şcoală în portul tradiţional. Cum nu avea cine ştie ce pregătiri de făcut, Gabriel se gândise că ar fi bine să încerce să înţeleagă câte ceva din credinţa religioasă cu care avea să se confrunte; şi apoi, îşi spusese el, orice persoană educată ar trebui să citească în ziua de azi Coranul.