Doi bărbaţi obosiţi se uitau la Antonia Gallo, cu resentiment şi cu ostilitate în priviri. Voiau să se ducă acasă, dar ea nu voia să-i lase, iar ei ştiau că avea dreptate, ceea ce îi făcea să se simtă şi mai rău. Cei trei făceau parte din Departamentul de personal de la Oxenford Medical. Antonia, căreia toţi îi spuneau Toni, era administratorul bazei materiale, iar principala ei responsabilitate era siguranţa. Oxenford era o companie farmaceutică de mici dimensiuni, care făcea muncă de cercetare asupra virusurilor care ar putea provoca moartea. Securitatea era o problemă cât se poate de serioasă. Toni făcuse un control inopinat al materialelor şi descoperise că lipseau două doze dintr-un medicament experimental. Era destul de grav: medicamentul, un agent antiviral, era strict secret, iar formula sa era nepreţuită. Era posibil să fi fost furat pentru a fi vândut unei companii rivale. Totuşi, o altă posibilitate, şi mai înspăimântătoare, întipărise pe faţa pistruiată a lui Toni o expresie de anxietate sumbră şi îi încadrase ochii verzi cu cearcăne negre. Un hoţ ar fi putut fura medicamentul pentru uz personal. Şi exista un singur motiv pentru a face acest lucru: cineva fusese infectat cu unul dintre virusurile letale care erau folosite în laboratoarele celor de la Oxenford. Laboratoarele se aflau într-o casă imensă, datând din secolul al XIX-lea, care fusese construită ca reşedinţă de vacanţă în Scoţia pentru un milionar din perioada victoriană. Era numită Kremlin din cauza celor două rânduri de gard, a sârmei ghimpate, a gardienilor în uniformă şi a echipamentului de securitate de ultimă generaţie. Cu toate acestea, semăna mai mult cu o biserică, cu arcade ascuţite, un turn şi rânduri de garguie sculptate de-a lungul acoperişului. Biroul celor de la Personal fusese unul dintre cele mai somptuoase dormitoare ale casei. Avea în continuare ferestre în stil gotic şi lambriu de lemn, numai că acum, în locul garderoburilor, erau dulapuri cu dosare, iar birourile cu calculatoare şi telefoane înlocuiseră mesele de toaletă pe care se aflau odată sticluţe de cristal şi perii de păr cu mâner din argint. Toni şi cei doi bărbaţi vorbeau la telefoanele din încăpere, sunând toţi angajaţii care aveau permise de intrare în laboratorul cu nivel înalt de securitate. Existau patru niveluri de biosecuritate. La cel mai înalt nivel, BSL41, cercetătorii lucrau îmbrăcaţi în costume asemănătoare cu cele de cosmonaut, deoarece manipulau virusuri pentru care nu exista vaccin sau antidot. Pentru că era cel mai bine păzit loc din întreaga clădire, eşantioanele medicamentelor experimentale erau păstrate acolo. În BSL4 nu putea intra orice angajat. Pentru a avea acces în acest laborator, angajatul respectiv trebuia să fi trecut printr-un stagiu de pregătire în ceea ce priveşte siguranţa biologică, lucru valabil chiar şi pentru personalul de întreţinere care intra să verifice filtrele de aer sau să repare autoclavele. Chiar şi Toni făcuse acest stagiu de pregătire pentru a putea intra în laborator ca să verifice respectarea normelor de securitate. Numai 27 din cei 80 de angajaţi aveau acces în laborator. Cu toate acestea, mulţi dintre ei plecaseră deja în concediul de Crăciun, astfel că responsabilii cu securitatea se chinuiră toată ziua de luni şi ceva din marţi pentru a le da tuturor de urmă. Toni telefonă la Le Club Beach din Barbados şi, după 1 Biosafety Level Four, laboratorul cu gradul 4 de biosecuritate (n.tr.). multe insisten e, reuşi s -l conving ţ ă ă pe managerul adjunct să o caute pe Jenny Crawford, o tânără tehniciană de laborator. În timp ce aştepta, Toni aruncă o privire către propria imagine reflectată în fereastră. Se ţinea bine, având în vedere oră târzie. Costumul ei maro-ciocolatiu cu dunguliţe albe nu i se şifonase, părul ei des era aranjat cum trebuia, iar pe faţă nu i se vedeau semne de oboseală. Tatăl ei era de origine spaniolă, dar ea moştenise pielea palidă şi părul blond-roşcat ale mamei sale, care era scoţiană. Toni era înaltă şi suplă. „Nu e rău”, îşi spuse ea în gând, „pentru 38 de ani”. — Cred că la voi e miezul nopţii! spuse Jenny când, în sfârşit, răspunse la telefon. — Am descoperit o neconcordanţă în registrul BSL4, îi explică Toni. Jenny era un pic băută. — Nu e prima oară când se întâmplă, spuse ea nepăsătoare. Dar nimeni nu a mai făcut o asemenea tragedie din asta. — Pentru că nu lucram eu aici, spuse tăios Toni. Când ai intrat ultima oară în BSL4? — Marţi, cred. Dar poţi afla asta din computer. Bineînţeles că putea, dar Toni voia să ştie dacă varianta lui Jenny se potrivea cu ce reieşea din registrul electronic. — Şi când ai accesat ultima oară tezaurul? Tezaurul era o cameră frigorifică ţinută mereu încuiată. Tonul lui Jenny devenea din ce în ce mai ursuz. — Chiar nu-mi aduc aminte, dar poţi să afli dacă verifici înregistrările video. Panoul de comandă, activat prin atingere, de la tezaur declanşa automat o cameră video care înregistra tot ce se întâmpla atât timp cât uşa era deschisă.