Lui Grace îi e cald. Soarele încinge acoperișul mașinii ca o răsuflare fierbinte, dar nu e doar atât. E senzația că a luat foc din senin pe dinăuntru. Un fir de transpirație îi trasează lent între sâni un S care îi dă mâncărimi și îi vine să își bage mâna pe sub bluză ca să îl șteargă. Însă e ambuteiaj, iar ea e blocată din toate părțile și mai e și bărbatul din Audi, cu geamul lângă al ei. Se holbează la ea de parcă ar fi divertismentul de care are nevoie în situația asta. Du-te naibii, îi zice ea în gând. Du-te naibii, du-te naibii, du-te naibii. 

— Dacă azi ți se pare prea cald afară, conform celui mai recent raport al experților de la organizația Autonomy, de acum va fi din ce în ce mai cald… spune femeia de la radio. Grace turează motorul să nu o mai audă și ochii îi cad pe ceasul de pe bord: 12:23. Oare merge bine? Se uită la telefonul aflat pe scaunul de alături. La naiba. A întârziat. Mult. Are de luat de la cofetărie tortul cu tema Insula iubirii, cel făcut la comandă. Cel pe care nu și-l poate permite, dar în care își pune toate speranțele. Unu, doi, trei, patru… Începe inutila numărătoare a terapiei CBT — cea pe care și-o amintește vag de la cursul online pe care l-a abandonat după primele câteva ședințe —, apoi inspiră profund pe nas. Acum i se lipesc și blugii de coapse. Grace răsucește gurile de ventilație, apoi mai apasă o dată cu degetul butonul de la aerul condiționat, despre care știe că nu merge. Materialul sintetic ieftin o încinge și mai rău și își îndepărtează genunchii cât îi permite spațiul, încercând să permită trecerea aerului inexistent printre picioare. Pe scaunul de alături, telefonul începe să sune, iar ea tresare. Lotte? Se gândește automat că s-ar putea să fie ea. Însă chiar din momentul în care se apleacă să se uite, știe deja. Are parte în schimb de șocul unui chip fălcos care se încruntă la ea din ecran și îi trebuie o clipă să se recunoască și să își dea seama că iar încearcă să o sune Cate pe FaceTime. Grace se face mică, lipită de portieră. Nu vrea să răspundă și, cu toate că e aproape sigură că nu poate fi văzută — Lotte a râs de ea de o mie de ori pe tema asta —, tot are senzația că sora ei o privește. Grace știe deja ce vrea să îi spună Cate: în ultimele două săptămâni i-a vomitat în mesagerie un torent de mesaje, care, nu știe cum, dar reușesc să fie în același timp pline de compasiune și acuzatoare. M-a sunat mama să-mi spună că încearcă să dea de tine, Grace. E îngrijorată din cauza ta. La fel și tata. Sincer, nu e deloc corect să îi… Știi ce? Sunămă să-mi dai de știre că ești bine. Mă rog, nu bine, dar… Suntem îngrijorați cu toții pentru tine… În spatele ei urlă un claxon și se răsucește în scaun. De parcă iar fi adresat ei. Traficul e bară la bară, numai mașini în spatele ei cât vede cu ochii pe strada îngustă care merge de la poalele Muswell Hill până la Emirates Stadium. Genul de drum mai potrivit pentru un sătuc adormit sau pentru Evul Mediu, dar care e blocat haotic cu dube, și autobuze, și mașini de curierat, și SUVuri.

— Pe bune? întreabă ea în mașina goală. Pe bune, idiotule? Și cam ce ai vrea să facem? Mașina se strânge tot mai tare în jurul ei și simte miros de plastic ars. Cum de nu se mai mișcă odată? Statul așa, nemișcată, o duce cu gândul la ceva — o carte, un serial, un scenariu… Nu reușește să-și amintească. În ultima vreme, abia reușește să-și aducă aminte cum o cheamă. Pleoștită în scaun, încearcă să enumere în minte lucrurile pe care nu a reușit să și le amintească în ultimul timp. Dar bineînțeles că nu poate. Ar fi aproape amuzant dacă nu ar fi înspăimântător. De parcă o parte din creier i-a căzut pe undeva când nu era atentă. Telefonul începe să sune din nou și cineva se lasă cu totul pe claxon. Bărbatul de alături se holbează în continuare la ea, mașina încinsă… și acum ceva bâzâie aici, captiv împreună cu ea. O muscă neagră și grasă zumzăie pe geam. Pe tâmple îi țâșnește transpirația și se pocnește singură, fiindcă musca plonjează acum direct spre ea, ricoșând frenetic din toți pereții mașinii. Deodată, în luneta mașinii din față apare un chip. O fetiță ce strânge în mână o păpușă soioasă se uită țintă la Grace, fără să zâmbească. Aude ritmul sughițat al melodiei de la radio, simte până în oase trepidația picamerului de la lucrările ce au loc pe drum, mai în față. Iar acum musca e pe obrazul ei, pe braț, în părul ei, și nimic nu se mișcă în trafic și timpul merge înainte în salturi, în unități care nu sunt ce trebuie, iar ea nu poate să întârzie, nu azi, e pur și simplu exclus. Și gata. S-a săturat. Gâtul lui Grace e inundat de gaze de eșapament mizerabile când coboară din mașină cu telefonul în mână, îndesându-și în buzunarul de la spate al blugilor cardul bancar și o bancnotă de douăzeci de lire. E tot ce îi trebuie. Nu vrea să își care geanta după ea pe căldura asta — și așa nu e îmbrăcată adecvat: blugi prea strâmți în care simte că i se topesc picioarele. Grace trântește portiera, îndreaptă brelocul spre mașină și — bi-bip — portierele sunt încuiate. Pleacă, alegând o cale de-a lungul liniilor albe de pe mijlocul șoselei, când aude un strigăt în spatele ei. — Alo, drăguță. Drăguță! Unde crezi că pleci? Se oprește și se întoarce. E bărbatul din Audi. Și-a coborât geamul și a ridicat vocea ca să acopere urletul claxoanelor ce încep să sune. Percepe amenințarea în pulsația motoarelor care o înconjoară, în peisajul sonor furios, atonal, dar are senzația bizară că se află undeva dincolo de ea, că e separată de ea. — Doar n-ai de gând… urlă de-acum bărbatul, gesticulând isteric, încât îi vede petele de transpirație de la subsuori. Întoarcete în mașină! Nu poți s-o lași aici! Grace îi zâmbește și simte pe limbă gustul fierbințelii metalice emanate de mașinile înghesuite unele în altele în jurul ei. Îi zâmbește doar cu gura, nu și cu ochii. — Problema ta, șoptește ea.