„Nu e nicicum! Nu e cald, nu e rece, dar parcă stă să plouă. Dacă era vara ajunsă în oraș, eram flancați de un aer înflăcărat. Ceva din adierea unei savane toride. Aerul acela lung, cerșetor de adieri reci de toamnă tânără, care își plimbă dorul pe sub un cer de un galben însângerat. Dacă ne mai plimbăm puțin prin spațiul poetic românesc, vara asta într-un oraș plin de căldură se află în antiteză cu «Sara pe deal» a lui Eminescu. Aici, oamenii nu mai au coase în spinare și clopotele nu bat, ci doar mașinile vuiesc mereu, iar lumea nu se oprește din alergat niciodată. Mă întreb cum arată tipul amorului modern. Să fie o iubire nefastă precum a lui Cezar și a Cleopatrei? O romanță precum cea dintre Romeo și Julieta? Sau poate idila donjuanistă domină fiecare minte și fiecare inimă dintr-o societate modernă și înalt tehnologizată? Doar ca fapt divers, am încercat să îmi pun întrebarea asta, «ce e dragostea»? Există dragoste sau dragostea este doar o alăturare sexuală între două persoane care infuzează actul propriu-zis cu sentimentul de iubire? Este cu putință ca ea să fie comparată cu vinul? «Cu cât e mai bătrân, cu atât e mai bun!» Dragostea să fie mai trainică și de o mai mare intensitate față de amor? Și bineînțeles, dacă dragostea adevărată există, atunci de ce oamenii moderni prețuiesc amorul donjuanist, cel de o noapte, cel care prețuiește clipa? Să crezi că poți da o explicație, o definiție pentru ceva atât de profund, aduce cu o încercare copilărească, prostească, care poată să te mai pună și în lumina unui idiot, nebun, sau una care te pune în postura unui fizician care trebuie să gândească totul în condiții ideale. Condiții care trec printr-un proces amplu de schimbare, metamorfozare și devin aberante. Aberante? Poate e un cuvânt prea dur și rigid în unele aspecte. Cu toate că e expresia unui adolescent îndrăgostit, replica «de vis» e cea care reușește să surprindă dimensiunea spațiului romantic într-un mod pe cât de simplu, pe atât de complex. Și pentru că tot vorbeam despre o zi de vară, nu putem să nu vorbim despre Helios, și despre cum coboară ușor de pe bolta uriașului Atlas. Ah! Ștrengarul de el. Posibil că își blestemă rutina cu care Zeus l-a însărcinat. Chiar și în mărețul Olimp, cultul romanțelor, sau cel al amorului, era la loc de cinste. Îi făcea pe zei să coboare pe pământ, iar pe zeițe să-l blesteme.