M-am hotărât definitiv şi irevocabil să devin avocat în momentul în care mi-am dat seama că tatăl meu ura această profesie. Eram un adolescent greoi, jenat de stângăcia mea, frustrat de viaţă, îngrozit de pubertate, la un pas să fiu expediat de tatăl meu la o şcoală militară, din cauza neascultării. Fost ofiţer în Marina Militară, el considera că băieţii trebuie să trăiască sub ameninţarea biciului. Mă cam obrăznicisem şi eram total refractar la disciplină, iar el a găsit soluţia să mă trimită, pur şi simplu, departe de casă. Şi au trecut mulţi ani înainte ca eu sa îl iert. Tata era însă şi inginer şi lucra şaptezeci de ore pe săptămână la o companie care făcea, printre altele, scări. Acestea fiind, prin natura lor, nişte dispozitive periculoase, firma cu pricina a devenit adesea ţinta urmăririlor penale. Şi cum tata se ocupa de proiectare, era mereu ales să-i susţină cauza în procese şi în depoziţii. Nu pot să spun că îi găsesc vreo vină în această privinţă, dar eu am ajuns să-i admir pe avocaţi tocmai pentru că reuşeau să-i facă viaţa amară. Îşi petrecea opt ore ciorovăindu-se cu ei, apoi, îndată ce intra pe uşă, înşfăca sticla cu Martini. Nu saluta. Nu îmbrăţişa pe nimeni. Nu mânca nimic. Cam o oră, nu făcea altceva decât să înjure, în timp ce „rădea” patru porţii de Martini, după care cădea lat. Unul dintre procese durase trei săptămâni şi când s-a terminat cu un verdict zdrobitor împotriva companiei, mama a chemat doctorul şi l-au ţinut ascuns într-un spital o luna întreagă. Mai târziu, firma a dat faliment şi, bineînţeles, întreaga vină a fost aruncată asupra avocaţilor. N-am auzit nici măcar o dată vreo discuţie în care să se facă şi cea mai mică aluzie la faptul că proasta organizare ar fi putut contribui, într-un fel sau altul, la dezastru.