JEPHTHA TWAIN ÎNDURA cele mai cumplite chinuri din ultimele trei zile. Călăii Sindicatului Războinicilor erau profesionişti: pentru ei ar fi fost o adevărată ruşine ca victima să moară prea devreme. De când intrase pe mâinile lor ― de trei zile ― nu leşinase nici măcar o singură dată. Îşi dăduseră foarte repede seama că amărâtul nu le va folosi la nimic. Agonia aceasta era pedeapsa pentru că îi făcuse să-şi piardă timpul cu el. După torturi, îi înfipseseră cârlige în carne şi-l agăţaseră pe peretele din obsidian al promontoriului. Nu-şi făcuse nici o iluzie, ştia de la început că acolo va ajunge. Cei care se opuneau regimului erau adesea spânzuraţi în cârlige şi lăsaţi să moară sub privirile întregii aşezări. Sensul precis al acestei lecţii nu fusese niciodată foarte clar. Era noapte când cei trei din Sindicatul Războinicilor îl agăţaseră în cârlige. Îl răpiseră tot la adăpostul întunericului, iar Jephtha considerase acest lucru drept o dovadă de laşitate. 

Cu greu, reuşi să deschidă pleoapa stângă; era mai puţin umflată decât cealaltă. La orizont, deasupra obrazului negru al oceanului, se ghiceau razele timide trimise de zori să spioneze printre stele. Luminile unui hidrobuz cu navetişti se îndreptau greoi spre cheiul aşezării de dedesubt. Ca şi celelalte, era înţesat cu muncitori care lucrau la Proiectul Nava Neantului. Numeroase hidrobuze pătau întunericul de nepătruns al oceanului, pe traseul dintre satul din Kalaloch şi complexul turnului de lansare. Un labirint de conducte organice şi diguri din piatră împânzea ţărmurile Kalalochului, asigurând buna desfăşurare a noilor proiecte de acvacultură iniţiate de "Comerţul Tritonian". După ce echipamentul de pescuit îi fusese confiscat, iar licenţa retrasă, Jephtha încercase ― fără succes ― să se angajeze în cadrul unuia dintre aceste proiecte. Partenerul său păstrase pentru sine doi peşti în loc să-i declare la depozitul portului. "Noua strategie economică" a Directorului interzicea acest lucru, iar agenţii săi îi pedepsiseră crunt pe cei doi pescari, ca să dea tuturor o lecţie. Când zorile luminoase îşi făcură apariţia la orizont, Jephtha se simţi deodată mai uşor. Parcă nu-şi mai simţea corpul. Sinele său se debarasă de durere şi, ca un peştişor care se zbate să scape din mâna pescarului, reuşi să iasă din învelişul sufocant al cărnii chinuite. Se opri la câţiva metri depărtare, deasupra unei stânci, privind înapoi spre propriul său trup însângerat La această latitudine sudică, zilele pandorane durau 1 aproape paisprezece ore. De câte ori aveau să mai respire plămânii săi perforaţi? 

Câtă viaţă mai rămăsese în sacul acela cu formă umană? Marica, îşi aduse aminte, Marica mea şi cele trei odrasle ale noastre! Sindicatul Războinicilor m-a ameninţat că-i va urmări şi pe ei... Îşi vor închipui că Marica le ascunde ceva. Vor pretinde că femeia împreună cu micuţii ei erau periculoşi pentru întreaga suflare din Kalaloch. Vor începe cu copiii, pentru a o convinge să vorbească, dar ea nu putea spune nimic. Pentru că nu ştie nimic. Jephtha închise strâns pleoapa ochiului sănătos, scăldat în sânge şi copleşit de remuşcări. "Echipa specială" a Directorului îi înfipsese în piept şi spinare cârlige pentru maki; cârlige din oţel, cu vârful de mărimea degetului mare. În lumina proaspătă a zorilor, îi străluceau ca o armură pe piept. Forfacele şi plumbii îi atârnau până la genunchi, precum o fustanelă. Lumina reflectată de cârlige, ca şi mirosul de sânge, aveau să atragă Nemilosul ce îl va ucide. Jephtha pusese momeală în mii de cârlige ca astea. Acum atârnau liber pe lângă el, scoţând clinchete la fiecare mişcare a sa, la fiecare adiere a brizei. Atârna în două duzini de cârlige ― douăsprezece înfipte în piept, douăsprezece în spinare. Probabil că numărul avea o semnificaţie anume, dar nu i-o dezvăluiseră, însă aflase de la ei răspunsul mult căutat. Fantomele există cu adevărat! îşi repetă de câteva ori în minte: Fantomele există cu adevărat!