DUPĂ ACCIDENT 

Nu am mai ucis pe nimeni până acum. Nu sunt un ucigaș. Sunt o persoană bună. Eu nu mint. Nu trișez. Nu fur. Aproape niciodată nu-mi ridic vocea. Sunt foarte puține lucruri pe care le-am făcut în viața mea și de care mi-e rușine. Și totuși, iată-mă. Mă așteptam la o luptă din partea persoanei de sub mine. Dar nu mă așteptam la o luptă atât de mare. Nu mă așteptam la atât de multă bătaie. Sau țipetele înăbușite. Aș putea să mă opresc. Nu e prea târziu. Mai am cincisprezece secunde să decid dacă vreau să fiu un criminal - treizeci de secunde, pe dinafară. Dar eu nu mă opresc. Nu mă pot opri. Apoi, în sfârșit - în sfârșit - lupta se termină. Acum am în fața mea un corp moale, nemișcat. Nu trebuie să fiu doctor ca să recunosc un cadavru. Ce am făcut eu? Îmi îngrop fața în palme, înăbușindu-mi un plâns. Nu sunt o plângăcioasă - nu am fost niciodată - dar în acest moment, mi se pare potrivit. Dacă nu plâng eu, cine o va face? După un moment, mă forțez să mă îndrept și să mă calmez. Până la urmă, am făcut asta pentru un motiv bun. Era singura cale.