În timp ce poarta închisorii se trântește în urma mea, îmi pun la îndoială toate deciziile luate în viață. Nu aici ar trebui să mă aflu. Absolut deloc. Cine ar vrea să stea închis într-un penitenciar de maximă securitate? Aș pune rămășag că nimeni nu-și dorește asta. Dacă te trezești într-o bună zi între aceste ziduri, probabil că ai luat decizii proaste în viață. Eu în mod sigur am făcut-o. 

— Numele? O femeie în uniformă albastră de gardian mă privește din spatele geamului de protecție al cabinei sale, aflate chiar la intrarea în pușcărie. Are ochii mohorâți și sticloși și pare că nu-și dorește câtuși de puțin să se afle aici, așa cum nu-mi doresc nici eu.

 — Brooke Sullivan, răspund eu, dregându-mi ușor vocea. Ar trebui să mă întâlnesc cu Dorothy Kuntz. Femeia se uită pe foile prinse într-un clipboard pe care îl ține în față. Cercetează lista fără să dea în vreun fel de înțeles că m-a auzit sau că știe ceva despre motivul pentru care mă aflu aici. Arunc o privire în spate, în mica sală de așteptare acum pustie, unde nu se află decât un bătrân cu chipul plin de riduri așezat pe unul dintre scaunele de plastic, cufundat în lectura unui ziar, ca și când ar călători cu autobuzul. Ca și când nu am fi înconjurați de un gard de sârmă ghimpată, punctat din loc în loc cu turnuri de observație mătăhăloase. După câteva minute care îmi par o eternitate, un bâzâit puternic răsună în sală – îndeajuns de tare încât să mă facă să tresar speriată și să mă dau un pas înapoi, în dreapta mea se deschide lent o poartă din zăbrele verticale, roșii, dând la iveală un culoar lung și prost luminat. Mă uit în lungul lui, încremenită în loc de parcă aș fi prins rădăcini. 

— Ar… ar trebui să intru? Femeia ridică spre mine ochii inexpresivi. 

— Da – du-te. Treci prin controlul de securitate din capătul culoarului. Dă din cap în direcția coridorului întunecat și pornesc lent într-acolo, în timp ce mă trec fiori reci pe șira spinării. Îndată ce trec pragul porții zăbrelite, aud cum aceasta alunecă și se închide în spatele meu cu un bufnet răsunător. N-am mai fost niciodată aici. Interviul pentru job a avut loc telefonic, iar directorul era atât de disperat să mă angajeze, încât nici măcar nu s-a mai simțit dator să mă cunoască în persoană 

– CV-ul și scrisorile de recomandare i-au fost de ajuns. Am semnat un contract pe o perioadă de un an și i l-am trimis prin fax, săptămâna trecută. Și acum iată-mă aici. Pentru următorul an din viața mea. Este o greșeală. Nu ar fi trebuit să vin în veci în locul ăsta. Mă uit în urmă, la gratiile roșii care s-au închis deja în urma mea. Nu e prea târziu. Chiar dacă am semnat un contract, sunt sigură că pot renunța la el. Încă mă pot răsuci pe călcâie și pot lăsa în urmă locul ăsta. Spre deosebire de locatarii închisorii, eu nu sunt obligată să mă aflu aici. Nu voiam acest job. Îl voiam pe oricare altul, în afară de ăsta. Dar am depus CV-ul la absolut toate aflate pe o rază de șaizeci de minute depărtare de orașul Raker, din nordul statului New York, iar închisoarea asta a fost singurul loc de unde am fost sunată pentru interviu. Era ultima pe lista