Diferenţa între filozofie şi artă îşi are originea în distincţia lui Platon între logos şi mythos, cu discreditarea celui de al doilea. Arâstotel a continuat şi dezvoltat o întreagă şi complexă teorie a speciilor şi genurilor, preluată de Scolastică; s-a născut astfel şi o teorie a facultăţilor umane, pe compartimentele căreia s-a mulat psihologia. Arâstotel-Kant-Hegel reprezintă linia filozofică a separatismului celui mai categoric între artă şi filozofie, a respingerii principiale a tuturor formelor de filozofie aforâstică, metaforizantă, fabulatorie, mitizantă etc. Arta — spune Hegel în Lecţii de istorie a filozofiei — n-ar putea să reprezinte Spiritul, fără a-i aduce un prejudiciu", pentru că „numai gândirea pură este forma cu adevărat demnă de gândire": astfel, tocmai datorită faptului că utilizează un limbaj exclusiv conceptual, filozofia — îndeosebi cea raţionalistă — care elimină orice metaforism reprezintă „forma pură a gândirii". Parcă presimţind apariţia unui nou stil în filozofie, el condamnă cu anticipaţie maniera de a filozofa a lui Nietzsche: „Astfel astăzi, o manieră naturală de a filozofa, care se socoteşte pe sine prea bună pentru concept şi care în baza acestei deficienţe se consideră drept o gândire intuitivă şi poetică, aruncă pe piaţă combinaţiile arbitrare ale unei imaginaţii doar dezorganizate de către gândire, creaţii care sunt indecise, nefiind nici poezie, nici filozofie." Orientat încă din tinereţe spre doctrinele presocraticilor, Friedrich Nietzsche se întoarce categoric împotriva vechii separaţii platoniciene, teoretizînd şi practicând el însuşi, în scrierile sale filozofice, un tip de text care stă nu în preajma, ci chiar în mijlocul „discursului mixt", în care demersul filozofic propriu-zis se îmbină inextricabil cu cel poetic. Mai mult: Nietzsche vede în acest tip de scriitură modalitatea plină de promisiuni a epocilor ce vor veni după el, întrucât genul de filozof pe care-l anunţă el este „filozoful-artist". Der Phtiosoph der Zukunft? se întreabă el în Phtiosophenbuch. Er muss das Obertribunal etner kanstlerâschen Kultur werden. După opinia sa, Platon însuşi, sub influenţa „geniului rău" al lui Socrate, şi-ar fi trădat propriul său discurs iniţial, emânamente poetic: „Tânărul poet tragic Platon a început prin a-şi arde poemele pentru a se face discipol al lui Socrate. Totuşi, atunci când invincibile înclinaţii luptau cu maximele socratice, forţa celor dintâi, combinată cu vigoarea pe care le-o conferea acest caracter excepţional, era destul de mare pentru a croi poeziei căi noi rămase necunoscute până atunci [...] îl vedem pe Platon având mare grijă să depăşească realitatea pentru a reprezenta Ideea pe care se întemeiază această pseudorealitate. Dar, făcând aceasta, gânditorul Platon era condus pe un drum ocolit în punctul care fusese întotdeauna al său ca poet. Dacă tragedia absorbise toate genurile născute înaintea ei, se poate spune în mod paradoxal la fel despre dialogul platonician care, rezultat din amestecul tuturor formelor şi al tuturor stilurilor existente, oscilează între povestire, lirism şi dramă, constituie un termen de mijloc între poezie şi proză.