Un filosof m-a asigurat odată că își convinsese pisica să devină vegetariană. Crezând că glumește, l-am întrebat cum reușise o asemenea performanță. O hrănise cu trufandale vegane cu gust de șoarece? Îi făcuse cunoștință cu alte pisici, deja vegane practicante, pentru a-i servi drept modele feline în viață? Sau dezbătuse cu ea subiectul și o convinsese că e greșit să mănânce carne? Interlocutorul meu n-a gustat glumele. Mi-am dat seama că el credea cu adevărat că pisica optase pentru o dietă din care lipsește carnea. Astfel că, în încheierea discuției noastre, i-am pus întrebarea: are pisica voie să iasă afară? Are, desigur, mi-a spus. Misterul era rezolvat. În mod evident, pisica se hrănea vizitând alte cămine și vânând. Dacă se întâmpla să aducă vreun hoit acasă — un obicei pentru care, din nefericire, pisicile cu un simț etic slab dezvoltat au o predilecție —, virtuosul filosof reușise să nu-l observe. Nu e greu de imaginat cum trebuie să-l fi privit pe pedagogul ei uman pisica supusă acestui experiment de educație morală. Perplexitatea provocată de comportamentul filosofului va fi fost fără întârziere urmată de indiferență. Rareori obosindu-se să facă vreun lucru dacă nu le servește unui scop bine definit sau nu le aduce vreo gratificare imediată, pisicile sunt făpturi realiste prin excelență. Confruntate cu absurditățile umane, pur și simplu le întorc spatele. Filosoful care credea că își determinase pisica să adopte o dietă din care lipsește carnea nu demonstra decât cât de ridicoli pot ajunge filosofii. Mai degrabă decât să încerce să-și școlească pisica, ar fi fost mai înțelept să încerce să învețe de la ea. Oamenii nu se pot transforma în pisici. Totuși, renunțând la ideea că sunt ființe superioare, ar putea înțelege cum ajung pisicile să prospere fără să-și facă atâtea griji despre cum trebuie să trăiască.