„Orgoliul unui om născut într-o cultură mică este întotdeauna rănit.“ Cu aceste vorbe se deschide o carte faimoasă pe care Emil Cioran a scris-o în România antebelică, cu cîţiva ani înaintea aşezării sale definitive în Franţa. Dar cum arată oare atunci orgoliul unui om născut într-o cultură mică din estul postbelic? Nu va încerca oare acesta, umilit în toate datele fundamentale ale existenţei sale, să le arate celorlalţi, oamenilor din vest, că, în ciuda a tot ceea ce i s-a întîmplat, el a rămas un om asemenea lor, adică în chip esenţial un european? Aceasta este năzuinţa sa cea mai mare şi acesta este capitalul pe care nimeni nu i-l poate fura, chiar după ce i s-a luat totul. Un intelectual venit din estul postbelic şi trebuind să vorbească în faţa unui forum al culturilor vestice va aduce cu el nu numai obişnuitul orgoliu rănit al culturilor mici, ci şi mîndria esenţială de a fi rămas, dincolo de o istorie care îşi propusese să îl transforme în altă specie de om („omul nou“), un european. „Priviţi-mă, va spune acest intelectual, pot citi, uneori chiar vorbi, în trei-patru limbi moderne; am studiat singur latina şi greaca, pentru a avea acces în original la textele filozofiei antice. Pot discuta cu dumneavoastră despre Homer, Platon, Sf. Augustin, Shakespeare sau Goethe; sau despre Flaubert, Thomas Mann, Kafka, Yourcenar sau Umberto Eco. Sau despre Derrida.“ 

Acest intelectual din est vă va povesti cum pentru el cultura Europei nu a fost, ca pentru dumneavoastră, ritmul firesc al respiraţiei spiritului, ci un soi de oxigen furat, asimilat şi depozitat clandestin, o variantă a supravieţuirii într-un univers asfixiat de minciună, ideologie şi vulgaritate. El vă va vorbi despre valoarea soteriologică a culturii şi va întreţine cu spiritul Europei un raport de tandreţe pe care numai conştiinţa a ceea ce îi datorează acestuia îl poate genera. Dar, pe de altă parte, el va cere acelei Europe istorice care l-a părăsit vreme de 45 de ani şi care îl redescoperă acum cu un soi de bunăvoinţă şi perplexitate să-i acorde dreptul nu la un răsfăţ tardiv, ci la asistenţa de care el are nevoie pentru a vindeca în ţara sa spiritele şi sufletele deteriorate ale celor care nu au avut prilejul de a rezista prin cultură. 

Acest privilegiu de a rezista prin cultură dă seama, într-un fel, de toată drama ţărilor din est. El explică, pe de altă parte, ceea ce se întîmplă acum în aceste ţări sau, în orice caz, ceea ce se întîmplă în România. În mod paradoxal, societăţile totalitare sînt societăţi depolitizate prin excelenţă. Politica, respectiv activitatea prin care participi la destinul unei colectivităţi şi decizi în privinţa lui,este, într-o societate totalitară, monopolul unei infime minorităţi (uneori al unui singur om) şi expresia unui dictat. Ceilalţi sînt total infantilizaţi: lor li se spune ce să gîndească, să spună şi să facă. În acest univers închis, în care spiritul este cel mai ameninţat, cultura devine o modalitate de transgresare şi, prin însuşi acest fapt, ea capătă o semnificaţie politică. Ea este nu numai un scenariu alternativ, ci rezistenţa abia perceptibilă la izolarea totală, la ruptură, la discontinuitate şi la masificare. Ea este memoria valorilor distruse şi posibilitate a reconstrucţiei lor viitoare. Cînd toate mijloacele de participare la destinul comunităţii sînt suprimate, cultura rămîne participare din umbră şi pregătire a unei regenerări. Ea este, din această pricină, în cel mai înalt grad, subversivă. 

Vă spun toate acestea ca unul care am trăit în centrul acestei experienţe. Despre această experienţă am să vorbesc acum, cu gîndul că în felul acesta sîntem mai aproape de sensul întîlnirii noastre decît dacă v-aş prezenta un raport impersonal al situaţiei actuale a culturii române. Am absolvit facultatea de filozofie (bineînţeles, marxistă) la Universitatea din Bucureşti în 1965. Bibliografia cursurilor şi seminarelor era alcătuită în principal din fragmente din operele lui Marx, Engels şi Lenin, urcînd uneori către sursele acestora, materialiştii francezi, Feuerbach, uneori chiar Hegel. Lucrările fundamentale ale filozofiei erau depozitate la un „fond special“, la care studenţii nu aveau acces decît cu un aviz special. În cei cinci ani cît dura facultatea, studenţii nu aveau sub ochi nici măcar o singură dată un text din Platon. Un student surprins la cămin citind Kant a fost exmatriculat din facultate. Literatura filozofică secundară se rezuma la traducerile existente din filozofii sovietici, mai cu seamă din revista „Voprosî filozofii“. Referirile la „filozofia burgheză“, în care intrau de-a valma cam toţi filozofii de la Platon la Schelling şi toată filozofia contemporană occidentală, nu se puteau face decît în mod critic şi, bineînţeles, numai din surse indirecte. Vă imaginaţi care putea fi orizontul cultural şi mental al absolventului unei asemenea facultăţi. Mînuitor perfect al limbii de lemn, el era pregătit să devină un „propagandist“, un funcţionar de partid. În 1967, la doi ani după absolvirea acestei facultăţi, l-am cunoscut pe Constantin Noica. Prieten şi coleg de generaţie cu Eugène Ionesco, Mircea Eliade şi Emil Cioran, el a ales, spre deosebire de aceştia, să rămînă, după război, în ţară. Dacă, la rîndul lui, s-ar fi stabilit în Franţa, numele lui nu ar fi cerut, aşa cum nu cer ale celorlalţi, explicaţii suplimentare. A rămas, deci, în ţară, şi cînd drama postbelică s-a abătut asupra României avea 40 de ani. Cele şapte-opt volume pe care le scrisese şi puzderia de traduceri din Aristotel, Sf. Augustin, Descartes, Kant şi Hegel pe care le făcuse pînă atunci au fost trecute în fondurile secrete ale bibliotecilor. După zece ani de domiciliu forţat într-un orăşel de provincie şi după şase ani de închisoare executaţi dintro condamnare de 25 (pentru tentativa de a fi trimis spre publicare în Franţa o interpretare la Fenomenologia spiritului a lui Hegel) memoria lui ca om de cultură fusese ştearsă din mintea noilor generaţii. A reapărut în spaţiul culturii publice, scurtă vreme după eliberarea sa (în 1964), o dată cu deschiderea care a însoţit primii ani ai domniei lui Ceauşescu. În 1967, cînd l-am cunoscut, era cercetător ştiinţific la Centrul de Logică din Bucureşti şi era în căutare de „tineri aleşi“, pentru a deveni, aşa cum mărturisise la ieşirea din închisoare, „antrenor cultural“. 

M-am nimerit, împreună cu doi-trei prieteni, în cercul pe care l-a alcătuit în acest scop şi am început din acel moment o aventură spirituală care mi-a marcat definitiv destinul. Ne adunam în fiecare săptămînă la el acasă şi, în primul an, ne-a făcut interpretarea paragraf cu paragraf a Fenomenologiei spiritului a lui Hegel, însufleţind textul acesta, cel mai dificil al filozofiei, cu o originalitate pe care nu am mai întîlnit-o la nici un alt comentator. Ne-a vorbit de la început despre instrumentele filozofiei şi a condiţionat întîlnirile noastre viitoare de însuşirea limbilor elină, latină şi germană. În anul următor mă înscriam, la îndemnul lui, la cea de-a doua facultate, facultatea de limbi clasice de la Universitatea din Bucureşti, pe care am absolvit-o cinci ani mai tîrziu, în 1973. Deja din al doilea an de studii am început traducerea unui comentator aristotelic din sec. V, David Armeanul, a cărui Introducere în filozofie am publicat-o cîţiva ani mai tîrziu la Editura Academiei. Pe un prieten înclinat către filozofie orientală l-a pus să studieze sanscrita şi tuturor ne-a făcut un program de lecturi filozofice pe cîţiva ani de zile, care presupunea parcurgerea lucrărilor fundamentale ale primelor 10–12 nume ale filozofiei europene. După cîţiva ani, am început seminare private pe marginea dialogurilor lui Platon cu textul original în faţă, iar cînd, în 1974, a iniţiat publicarea operelor complete ale lui Platon în româneşte, ne aflam cu toţii în echipa de traducători şi comentatori, alături de profesorii de elină de la Universitate. În studiile şi cărţile pe care am început să le publicăm — Pitoresc şi melancolie a lui Andrei Pleşu (actualul ministru al culturii), în 1977, studiile de filozofia logicii şi eseurile lui Sorin Vieru, lucrarea mea, publicată în 1975, Tragicul. O fenomenologie a limitei şi depăşirii, studiile de iconologie şi filozofia artei ale lui Victor Stoichiţă (actualmente profesor universitar la Fribourg, în Elveţia) — nu mai exista nici o urmă din gîndirea standardizată a culturilor staliniste. Învăţaserăm să gîndim şi să scriem pe cont propriu şi deveneam din ce în ce mai conştienţi că reprezentăm generaţia menită să preia cultura română din perioada antebelică, deci din locul care precedase dezastrul. Pe de altă parte, cărţile pe care Constantin Noica le scrisese în anii domiciliului forţat, în condiţii de mizerie greu imaginabile şi fără speranţa de a le vedea publicate vreodată, precum şi cele scrise după eliberarea sa din închisoare au început să apară an de an, aducînd cu ele sunetul gîndirii originale şi fascinînd, printr-o calitate unică a stilului, o întreagă generaţie care se ridica în anii ‘70 la cultură. Din punct de vedere al politicii culturale şansa noastră a fost că, în delirul său de megalomanie, Ceauşescu a ţinut să înlocuiască gîndirea lui Marx cu propria lui gîndire, în aşa fel încît terenul ocupat pînă atunci pentru filozofie a devenit pentru o bună bucată de timp relativ liber, permiţînd, o dată cu relaxarea grilei marxiste, publicarea unor lucrări originale neortodoxe şi a unui impresionant număr de traduceri din operele presocraticilor, ale lui Platon, Plotin, Hume, Berkeley, Kant, Schelling, Freud, Frege, Carnap, Heidegger.