Vinovăția nu este un sentiment rău, nu mai mult decât este dragostea un sentiment bun. Dacă faci lucruri rele ca reacție la oricare sentiment, probabil că vei intra în încurcătură. Dacă faci lucruri bune ca reacție la oricare sentiment, probabil că vei fi recompensat. Dacă nu faci nimic ca reacție la oricare sentiment, probabil ca vei rămâne blocat emoțional și lipsit de energie. Pentru unii oameni, aceste afirmații pot părea evidente, dar eu am avut nevoie de mulți ani, în timpul vieții adulte, pentru a fi capabilă să le exprim cu sinceritate. încă din copilărie am fost îngrozită de vinovăție. Nu era vorba atât despre frica de focurile iadului, care mă înspăimântau, cât despre teama că nu o să pot deveni niciodată o sfântă. De când mă știu, aceasta a fost ambiția mea arzătoare. Copil fiind, m-am străduit serios să fiu atât de pură, încât să nu simt niciodată vina. 

Dar, indiferent de cât de multe aprecieri am primit pentru comportamentul meu corespunzător, totuși am simțit-o. La vremea aceea, practicam o religie care îmi impunea să-mi mărturisesc toate păcatele înainte de a primi Sfânta împărtășanie. Nu numai că era de așteptat din partea mea să particip la acest sacrament, dar îmi doream să o fac. Știam că îți conferă har, iar eu aveam nevoie din plin de acesta pentru a deveni sfântă. Când se apropia momentul spovedaniei, intram în panică. Mă simțeam vinovată pentru că nu aveam ce vină să mărturisesc. Soluția la care am apelat a fost să inventez niște păcate, doar ca să am ce să-i spun preotului. Unul dintre acestea a fost, desigur, minciuna. Speram ca Dumnezeu să înțeleagă. în timpul adolescenței târzii am încetat să mai cred în Dumnezeu, dar problema sentimentului de vinovăție nu a dispărut. Am început să înfăptuiesc lucruri care „ar fi trebuit” să mă facă să mă simt vinovată, însă nu mi-a ieșit. Iarăși, ajunsesem să mă simt vinovată pentru faptul că nu reușeam să mă simt vinovată! Orientarea mea spre profesiile prin care-i poți ajuta pe ceilalți nu este deloc surprinzătoare, pentru un aspirant la sfințenie. Astfel, am dobândit certitudinea că nu sunt singura cu această problemă. De fapt, îmi petreceam o bună parte a zilelor mele lucrătoare încercând să-i conving pe alții să nu se mai simtă atât de vinovați.