1. Prea multe lucruri ne solicită şi, dat fiind mecanismul echivoc al solicitării, prea multe cuvinte se îngrămădesc să le cuprindă, să le ascundă în labirintul lor inutil şi înşelător – de aceea poate că, pe alocuri, am să spun ce nu trebuia spus; oricum, sunt convins că fiecare va medita mai mult asupra surplusului, lăsând la o parte starea în care plutesc, pe dedesubt, ca un înotător subacvatic, de exemplu. Dar mai există şi vuietul acela şi capacitatea fiecăruia de a-l percepe… 

2. Aşadar, era o dimineaţă de iulie, neobişnuit de răcoroasă, dacă mă gândesc bine; plouase toată noaptea mărunt şi monstruos, cerul mai părea încă un burete violaceu, îmbibat cu apă, eram ud leoarcă dar cel mai mult mă supăra noroiul care se strecurase prin spărturile cizmelor mele de cauciuc, formând, peste ciorapii mei de bumbac, o clisă rece şi alunecoasă. Stătusem câteva ore, înnoroiat de sus până jos şi, după cum spuneam, cumplit de ud, lipit de o falie a digului, într-o adâncitură, ascultând-o cum respiră şi geme; fireşte, totul îmi devenise egal, iar la marginea pădurii, unde încercasem mai apoi să mă adăpostesc pe sub copaci, prin tufe, auzisem atâtea foşnete liniştite, indiferente, amestecate în golul tăcerii, încât mă simţeam cuprins parcă într-o uriaşă picătură de apă care, ea, gândea şi respira pentru noi, aşa, ca la început; dar n-aveţi grijă, curând voi fi într-o cameră uscată, undeva, la căldură, printre foşnetele liniştitoare şi indiferente ale oamenilor şi ale lucrurilor care, ei şi ele, vor gândi şi vor respira pentru mine. Prin apropiere, pe malul stâng al mlaştinii, se afla casa acoperită de iederă a domnului Sima; pe el îl cunoşteam oarecum, un fel de pensionar, îl interesau virtuţile plantelor medicinale, îl întâlneam uneori pe câmp, culegea flori albastre, ne şi salutam, de aceea am bătut la poarta lui – vedeam cum stropii sar din pumnul meu, şi nu din lemnul ud al porţii – şi am strigat: „Deschideţi!“. El a deschis – era uscat –, mi-a zâmbit prietenos şi m-a poftit în casă; învelişul de apă a rămas afară – ştiţi, picătura aceea care se întinde peste lume, cuprinzând-o –, noi am intrat mai în interiorul ei, uitând-o, ca de obicei, am deschis o uşă, apoi încă una, domnul Sima a vrut să-mi dea nişte zdrenţe uscate, ca să mă schimb, ce să-i faci, oamenii, între ei, se ajută, l-am refuzat, era bine, era cald, domnul Sima mi-a spus: „Să mergem în odaia de sus, mai sunt câteva persoane acolo, să bem măcar un ceai împreună…“. 

„Ce persoane, domnule Sima, de persoane îmi arde mie acum? Sunt mort de oboseală, abia mă ţin pe picioare, m-aş culca aici, pe podea, nu mă auzi cum foşnesc?“ „Ceaiul o să-ţi facă bine, domnule Naum, e un ceai de plante, foarte sănătos.“ „Mă rog, dacă insişti dumneata“, şi aşa mai departe, până când am ajuns în odaia de sus, n-am s-o descriu, am să spun doar că se mai aflau acolo patru persoane, doi bărbaţi tineri şi o fată pe care, fireşte, am iubit-o de la prima privire, iar pe o masă lungă, făcută din scânduri groase şi aşezată sub fereastra care dă spre mlaştini, un alt bărbat, mai vârstnic, lungit acolo, pe masă, părea că doarme sau că e mort sau că e o păpuşă de ceară. Figura lui mi se părea cunoscută, dar nu ştiam de unde s-o iau. Când am intrat, a deschis ochii şi s-a uitat o clipă la mine, apoi i-a închis din nou şi nu s-a mai clintit. „Dânsul e domnul Naum, e un distins poet, sunt sigur că aţi auzit de el“, a socotit necesar să mă prezinte domnul Sima.