Ar trebui să ne întoarcem, ceru Gared pe când
desişurile începură să se întunece tot mai tare în jurul lor.
Ierburile sunt moarte.
– Moartea te înspăimântă? întrebă Ser Waymar Royce cu
umbra unui zâmbet.
Gared nu muşcă din momeală. Era un om bătrân, trecut
de cincizeci de ani, şi văzuse destui stăpâni venind şi
plecând.
– Ce-i mort e mort, zise el. Nu avem nimic cu ce-i mort.
– Sunt morţi? întrebă Royce cu voce moale. Ce dovezi
avem?
– Will i-a văzut, răspunse Gared. Dacă el spune că sunt
morţi, pentru mine asta-i suficient ca dovadă.
Will ştiuse că-l vor atrage la sfadă, mai devreme sau mai
târziu. Şi-ar fi dorit să se întâmple asta cât mai târziu.
– Mama mi-a spus că morţii nu cântă nimic, interveni el.
– Dădaca mea spunea la fel, Will, răspunse Royce. Să nu
crezi niciodată ce auzi la ţâţa unei femei. Există lucruri care
pot fi învăţate chiar şi de la morţi.
Glasul său se reverbera, poate prea puternic, prin
pădurea întunecată.
– Avem un drum lung înaintea noastră, sublinie Gared.
Opt zile, poate nouă. Şi noaptea se apropie.
Ser Waymar Royce privi spre cer fără nici un interes.
– Aşa se întâmplă în fiecare zi pe vremea asta. Îţi piere
curajul pe întuneric, Gared?
Will putea vedea încordarea gurii lui Gared, furia abia
stăpânită din ochii lui, sub gluga neagră şi groasă. Gared
petrecuse patruzeci de ani în Rondul de Noapte, bărbat şi
băiat, şi nu era obişnuit să fie luat în râs. Şi totuşi, era mai
mult decât atât. Dincolo de mândria lui rănită, Will putea
simţi şi altceva înlăuntrul bărbatului mai în vârstă. O putea
vedea: o tensiune nervoasă care se apropia periculos de
mult de frică.