Rareori se întâmplă ca o operă de artă să provoace unele animozităţi fără ca să suscite pe de
altă parte unele simpatii şi dacă, mult timp după aceste manifestări de blam şi de bunăvoinţă, autorul,
maturizat prin reflecţie şi trecerea anilor, vrea să-şi retuşeze opera, riscă să displacă atât celor care l-au
condamnat, cât şi celor care l-au apărat: unora, pentru că nu merge atât de departe în corecturile sale pe
cât permite sistemul lor; altora, pentru că elimină uneori tocmai ceea ce ei preferaseră. Intre aceste două
stavile, autorul trebuie să acţioneze aşa cum îi dictează conştiinţa, fără să caute să-şi îmblânzească
adversarii, nici să-şi păstreze apărătorii.
Deşi unele critici ale Leliei au îmbrăcat un ton de declamaţie şi de amărăciune singulare, eu le-am
acceptat pe toate ca fiind sincere şi pornind de la inimile cele mai virtuoase. Din acest punct de vedere, am
avut posibilitatea să mă bucur şi să cred că îi judecasem greşit pe oamenii timpului meu,