Cepelică era fiul bătrînului Cepeloi şi avea nu mai puţin de şapte fraţi: pe unul îl chema Ceapăverde, pe altul Cepeluţă, pe celălalt Cepuşoara şi aşa mai departe, nume fireşte cum nu se poate mai potrivite pentru mladiţele unei prea cinstite familii de ceapă. Altminteri oameni cumsecade cu toţii, trebuie s-o spunem de la bun început, deşi amarnic de ghinionişti. Deh, ce să-i faci ? Cînd eşti ceapă te naşti cu lacrimile-n ochi. Cumătrul Cepeloi trăia laolaltă cu droaia de copii într-o baracă olecuţă mai răsărită decît un ghiveci de răsaduri, din acelea ce se văd cu duiumul pe la zarzavagii. Bogătaşii care se nimereau cînd şi cînd prin împrejurimi, strîmbau din nas a scîrbă. — Maică măiculiţă, ce mai pute a ceapă ! şi porunceau vizitiului să dea bice castravetilor. Şi iată că într-o bună zi urma să treacă prin partea locului însuşi guvernatorul, prinţul Lămîie în persoană. — Ce-o să zică alteţa sa cînd o să-1 pălească duhoarea sărăcanilor ? se perpeleau care mai de care dregătorii de la curte de grija augustului său nas. — Ştiţi ce ? îşi dădu cu părerea marele şambelan. Propun să-i parfumăm. Zis şi făcut. Un pluton de Lămîi primi pe dată misiunea de a-i înmiresma pe calici. Lămîiaşii purtau cu acest prilej pe umăr, în loc de puşti, bidoane pline ochi cu odicolon, ba cu parfum de viorele şi chiar cu apă de trandafiri din Bulgaria —-cea mai fină din lume — iar în loc de săbii mînuiau nişte pompe de stropit. Cepeloi cu toată liota sa fură scoşi cu sila din cocioabă, puşi cu faţa la perete şi muraţi din tălpi în creştet, drept care Cepelică se şi alese cu uri straşnic guturai. Deodată în depărtare răsunară trîmbiţe şi surle şi, în fruntea suitei sale de Lămîi şi Lămîiaşi, se ivi prinţul Lămîie. Era înveşmîntat în straie galbene, iar în vîrful tichiei purta aninat un clopoţel de aur. Lămîile mai cu vază din alai purtau la căciulită clopoţei de argint iar Lămîiaşii fără rang, clopoţei de bronz. Zvonul clopoţeilor se auzea pînă hăt departe iar mulţimea crezînd că sosise fanfara militară se îmbulzea în calea zgomotosului convoi. Cepelică şi tătîne-su se nimeriseră chiar în primul rînd. Socotind de la o vreme că încasase destui ghionti, bătrînul se întoarse şi strigă la cei ce în învălmăşeală nu conteneau să-i moaie coastele: — Inapoi, fraţilor! Daţi-vă înapoi! Auzîndu-1, prinţului Lămîie fu cît p-aci să-i sară tichiuţa de pe cap. Se opri drept în fata bătrînului Cepeloi şi proptindu-se pe picioarele lui strîmbe i se adresă tăios :