Giuseppe Tomasi di Lampedusa n-a apucat să-şi vadă operele tipărite. În aprilie 1957 i-a fost diagnosticată o tumoare pulmonară, iar la sfârşitul lui mai a făcut o călătorie a speranţei la Roma, unde va muri în 23 iulie. Trecuse deja un an de când încerca să publice Ghepardul. Romanul fusese prezentat editurii Mondadori şi fusese refuzat, apoi fusese trimis editurii Einaudi, şi cu puţine zile înainte de a muri autorul a primit o altă scrisoare de refuz. Scriitorul credea cu toată tăria în valoarea acestei opere. Înainte de a pleca spre Roma, Lampedusa redactase două scrisori testament, una adresată soţiei Alessandra (Licy) Wolff Stomersee1 şi cealaltă mie, fiul său adoptiv2 . În 30 mai îi scrisese şi lui Enrico Merlo3 . Scrisoarea către Merlo şi scrisoarea-testament adresată mie au fost găsite în anul 2000 de Giuseppe Bianchieri, nepotul principesei, într-un volum din Călătoriile căpitanului Cook. 

Principesa luase de la soţul ei obiceiul să se folosească de cărţi pentru a ascunde documente secrete. Şi uneori amândoi soţii pierdeau documentul sau chiar bancnote ascunse: să uiţi cartea avea acelaşi efect pe care l-ar avea în zilele noastre să uiţi passwordul. Scrisoarea către Enrico Merlo însoţea un exemplar dactilografiat al romanului, cu o scurtă descriere a legăturilor dintre personajele reale şi cele imaginare. Indicaţiile sunt univoce, cu excepţia lui Tancredi, pentru care spune că s-a inspirat din trăsăturile mele fizice şi din cariera politică a celor doi senatori Lanza di Scalea: Francesco şi Pietro. Francesco, exilat în Toscana şi numit de rege, după Unire, senator, militase în stânga moderată şi concurase fară succes la alegerile pentru postul de primar al oraşului Palermo. Fiul său, Pietro, fusese ministru de Război în guvernul Facta şi ministru al Coloniilor, în primul guvern Mussolini. Politician de profesie, subsecretar în timpul războiului din Libia, trecuse de la stânga moderată la dreapta. 

Corespundea deci portretului făcut de Tomasi în capitolul neterminat din Ghepardul, intitulat Canţonierul casei Salina: „Tancredi era încă prea tânăr pentru a aspira la funcţii politice precise, dar activitatea lui şi banii de curând obţinuţi îl făceau indispensabil oriunde. El milita în extrem de profitabila nuanţă de «extrema stângă a extremei drepte», o magnifică trambulină care urma să-i permită acrobaţii admirabile şi admirate, dar ştia să-şi mascheze cu înţelepciune intensa activitate politică cu o indiferenţă şi o uşurinţă a exprimării care îi împăca pe toţi.” Pe vremea scrisului de mână, amploarea corespondenţei era dictată de mărimea colii de hârtie împăturite în patru. Se scria până la terminarea ei şi deseori ultima frază şi semnătura ajungeau pe lateral. Pentru un autor care explică unui sicilian cult şi expert sensul propriului roman, scrisoarea către Merlo este o comunicare laconică. O manifestare de „understatement” ridicat la rangul de model de comportament etic şi estetic în acelaşi timp.