"Ciudăţenia", lui Socrate este nota dominantă a discursului pe care i-I dedică AJcibiade în Banchetul. Discursul începe cu această notă (2 I 5a) şi revine la ea aproape de sfîrşit: Cînd e vorba însă de Socrate poţi căuta mult şi bine, atît printre cei de demult cît şi printre cei din zilele noastre, că n-o să găseşti pe nimeni care să semene, fie şi pe departe, cu acest om ciudat şi în fiinţa lui şi în vorbele sale. * Această carte se adresează cititorilor dialogurilor timpurii ale lui Platon2 care au simţit această ciudăţenie, au încercat să şi-o explice, au căutat soluţii la enigmele ei şi sînt dornici să-şi croiască drum spre încă una. Demersul meu n-ar trebui să-i abată de la întîlnirea cu Socrate din textul lui Platon, ci să-i readucă acolo pentru o privire mai atentă. Concepţia cărţii a fost îndelungată. Ea a început cu un fals debut. În 1 953 norocul m-a eliberat de obligaţiile de profesor timp de un an. Am fost acceptat la Institutul de Studii Aprofundate din Princeton pentru a mă ocupa de filozofia lui Platon, fiindu-mi dată deplină libertate în privinţa alegerii metodei de cercetare. Harold Cherniss, care era acolo marea autoritate în domeniu, a refuzat să-mi dea vreun sfat - şi cît de mult a semănat el atunci cu Socrate. Lăsat să decid singur, am redus proiectul la jumătate, alocînd tot acel an unui studiu dedicat dialogurilor socratice ale lui Platon. Cel puţin pe acesta eram decis să-I închei, dintr-un motiv întrucîtva ridicol: puteam astfel obţine în sfîrşit (eram atunci la mijlocul carierei mele) acel sine qua non al respectabilităţii în lumea universitară americană: o carte adevărată prinsă între două coperte groase.

Am muncit aşadar pe brînci şi, desigur, pînă la sfîrşitul anului, aveam pe birou, gata scris, un manuscris de mărimea dorită. Fiind pe punctul de a-l împacheta şi expedia, m-am oprit totuşi ca să îi arunc o ultimă privire critică şi obiectivă. L-am parcurs de la un capăt la altul, aşa cum aş fi lacut dacă ar fi fost scris de altcineva iar eu l-aş fi lecturat pentru o editură. Pînă să ajung la final, o senzaţie de gol în stomac mi-a dat de înţeles că manuscrisul nu era bun de nimic. Oferea, ce-i drept, spre satisfacţia mea, răspunsuri corecte la întrebările pe care le pusesem - cam aceleaşi întrebări ridicate de toţi specialiştii în domeniu în ultima jumătate de secol. Dar asta nu era destul. De ce? Dacă mi-aş fi putut exprima atunci gîndul de acum, aş fi spus că-i lipsea tocmai ciudăţenia lui Socrate. O intuiţie vagă, mai mult instinct decît judecată raţională, m-a convins că tot ce puteam face cu acel manuscris era să îl arunc la coş, ceea ce am şi lacut.