Elicopterul Crucii Roşii ateriză la ora stabilită.
Cocoţat pe un platou înalt, înconjurat de păduri, satul avea cam
o sută de locuinţe rudimentare, construite în mare parte din buşteni
şi crengi. Locul părea pierdut, ieşit în afara timpului, departe de
zonele turistice Angkor şi Phnom Penh. Aerul era saturat de umezeală,
iar noroiul se întindea peste tot.
Pilotul nu se mai obosi să oprească motorul. Misiunea sa era
sa aducă în oraş o echipă medicală venită aici în scopuri umanitare.
Pe o vreme normală lucrul n-ar fi fost deloc complicat. Din
nefericire însă era septembrie şi ploile torenţiale care cădeau fără
încetare făceau dificilă manevrarea aparatului. Cât priveşte carburantul,
nu mai rămăsese foarte mult, dar era totuşi de ajuns
pentru a-i duce pe toţi pasagerii cu bine la destinaţie.
Asta însă cu condiţia să nu apară întârzieri...
Doi chirurgi, un anestezist şi două infirmiere, ieşiră în fugă din '
dispensarul ambulant în care lucraseră în ultima zi. în ultimele •
săptămâni străbătuseră satele din împrejurimi, tratând cum puteau
ravagiile făcute de paludism, SIDA sau tuberculoză, îngrijindu-i
pe cei cu membre amputate şi punându-le proteze în acest colţ de
lume care continua să fie împânzit de mine antipersonal.
La semnalul pilotului, patru dintre cei cinci membri ai echipei
dispărură înăuntrul elicopterului. Ultimul, un bărbat în jur de
şaizeci de ani, rămase puţin în urmă, cu privirea pierdută înspre
grupul de cambodgieni care înconjurau aparatul. Parcă nu se putea
hotărî să plece.
- Doctore, trebuie să mergem! strigă pilotul. Dacă nu decolăm
acum nu mai prindeţi avionul.
Medicul clatină din cap. Se pregătea să urce în elicopter, când
privirea sa se întâlni cu a unui copil întins către ei de braţele unui
bătrân. Ce vârstă să fi avut? Doi ani? Nu mai mult de trei, oricum.
Faţa îi era desfigurată îngrozitor de o fisură verticală, care-i crăpase
buza de sus. O malformaţie congenitală care-1 va condamna să se
hrănească toată viaţa cu supe şi griş şi îl va face incapabil să articuleze
vreun cuvânt.