Se trezi, dar nu reuşi să-şi aducă aminte cum îl cheamă.
Dureri avea o droaie. Tije de foc îi pârjoleau ţeasta şi beregata, stomacul şi pieptul. Încercă să înghită în sec, dar rămase la stadiul de încercare. Avea limba lipită de cerul gurii. Ardea, mocnit.
Ochii îi palpitau de durere. Mai-mai să-i iasă din orbite. „E ca atunci când te naşti”, îşi zise. „Nu sunt o persoană, ci doar o masă de suferinţă.”
În cameră era întuneric. Bâjbâi în jur cu mâna liberă, cea care nu-i amorţise sub el.
Da, era o măsuţă lângă pat. Un telefon şi un pahar. Un ziar. Un ceas deşteptător.
Îl ridică, dar la jumătatea drumului îi alunecă printre degete şi căzu pe podea. Bâjbâi din nou, îl apucă iar şi îl ţinu ridicat, aproape de faţă.
Limbile erau uşor luminoase. Le recunoscu.
Opt şi douăzeci. Dimineaţa, probabil.
Nici acum n-avea habar cine era.
Nu credea că mai păţise una ca asta. Sigur, i se mai întâmplase să se trezească şi să nu ştie unde se află. Sau ce zi era. Dar numele… Îşi mai uitase oare numele vreodată?
John? Janos?
Nu, dar era ceva asemănător.
Era acolo, undeva în fundal, nu numai numele lui, ci totul… Viaţa şi stilul de viaţă şi circumstanţele atenuante. Stăteau acolo şi-l aşteptau. Îndărătul unei membrane subţiri care va trebui să fie străpunsă, ceva care încă nu se trezise. Dar nu era îngrijorat cu adevărat. Avea să afle în curând.
Probabil că nu era ceva pe care să-l aştepte cu nerăbdare.
Deodată, durerea din spatele ochilor se înrăutăţi. Poate că din cauza efortului de gândire; dar era acolo, în tot cazul. Albă, fierbinte şi cumplită. Un ţipăt al cărnii.
Nimic altceva nu mai conta.
Bucătăria era la stânga şi părea familiară. Găsi pilulele fără dificultate; devenea tot mai sigur că asta era casa lui. Fără îndoială că totul avea să se limpezească dintr-o clipă în alta.