Zorile palide umbreau cu un cenuşiu murdar peticele de ceaţă ce pluteau jos, deasupra solului îmbibat de ploaie. Afundate în noroi, trupele adunate în formaţii strânse aşteptau semnalul de atac. Zidurile din Civitas Leonina şi din Trastevere, înalte, respingătoare, se conturau vag pe cerul spălăcit, la răsărit. Întreaga noapte, clopotele bisericilor din Roma făcuseră să vibreze aerul, trezind profundele rezonanţe ale uriaşei boite de plumb care acoperea pământul. În timpul nopţii, burghezii din Roma, înrolaţi în miliţia organizată în grabă de către Renzo da Ceri şi apăraţi de creneluri, priviseră cu îngrijorare miile de focuri care marcau poziţiile trupelor de mercenari staţionate pe câmpie. Înainte de a da semnalul de asalt general, conetabilul duce de Bourbon, comandant şef al armatei expediţionare imperiale, adresă un scurt îndemn la luptă. Vocea sa limpede, convingătoare, având accente de un dramatism intens, dădea fiori. 

Alături de el se aflau prinţul Sciarra Colonna, comandant al cavaleriei şi al fantassinilor italieni, Philibert de Chalon, prinţ de Orania, şef al faimoşilor tercios spanioli şi Melchior von Frundsberg, comandant al trupelor de landsknechts germani. Aceşti generali – chiar şi tânărul Philibert de Orania, care de-abia trecuse de douăzeci şi cinci de ani – se bucurau de o mare faimă cucerită pe câmpurile de luptă. Bourbon îşi termină îndemnul cu câteva fraze care se întipăriră în mintea soldaţilor. — Trebuie doar să întindeţi mâna şi superba Romă, cel mai bogat oraş din lume, va cădea ca un fruct pârguit. Victoria voastră vă va aduce o glorie eternă şi comori care vă vor împlini cele mai nebuneşti ambiţii! Trâmbiţele Ierichonului vor suna pentru voi, iar zidurile Cetăţii Eterne vor cădea în faţa voastră! Înainte, fraţilor! Îşi ridică spada şi la acest semnal trompetele sunară atacul. Ca mânaţi de un impuls lăuntric, însufleţiţi de o voinţă sălbatică de a învinge, de a se îmbogăţi de azi pe mâine, se mişcară. Răpăitul tobelor bătea cadenţa marşului. Această masă mişcătoare urca spre ziduri, asemenea unui val distrugător. Archebuzierii îşi orientau focul către creneluri, pentru a-i neutraliza pe apărătorii care trăgeau salvă după salvă. Primul val de oameni sprijini scările de pereţi, dar această încercare de a urca fu nimicită de focul inamic. A fost ca un val care, după ce s-a spart, se retrage, pentru a reveni şi mai puternic. La rândul său, şi al doilea atac avu aceeaşi soartă. Tunurile de pe turnul Sant’Angelo bubuiau, dar ele făceau mai mult zgomot decât stricăciuni. Archebuzele se dovedeau a fi mai eficace. Lumina zilei, cenuşie, bolnavă, întunecată şi de o ploaie fină şi rece, se strecura din ce în ce mai greu printre nori. Ducele de Bourbon coborî de pe cal şi trecu în fruntea atacatorilor spanioli, avându-l alături pe tânărul Philibert de Orania.