„Notre heritage n'est precede d'aucun testament" - „moştenirea noastră nu ne-a fost lăsată prin nici un testament" - acesta este poate cel mai ciudat dintre aforismele neobişnuit de dure în care Rene Char, poet şi scriitor francez, a comprimat esenţa a ceea ce patru ani în resistance ajunseseră să însemne pentru o întreagă generaţie de scriitori şi oameni de litere europeni.* Prăbuşirea Franţei, pentru ei un eveniment cu totul neaşteptat, pustiise, de la o zi la alta, scena politică a ţării lor, lăsând-o bufoneriilor unor escroci sau nebuni, iar ei, cei care în mod firesc nu participaseră niciodată la treburile oficiale ale celei de-a Treia Republici, au fost absorbiţi în politică cu forţa unui vid. Astfel, fără un avertisment şi probabil împotriva înclinaţiilor lor conştiente, au ajuns să constituie vrând-nevrând un domeniu public unde - fără accesoriile oficialităţii şi ascunşi de ochii prietenilor şi duşmanilor - orice chestiune relevantă pentru treburile ţării era tratată în faptă şi cuvânt. Aceasta nu a durat mult. După câţiva ani au fost eliberaţi de ceea ce, la început, socotiseră a fi o „povară" şi aruncaţi înapoi în ceea ce ştiau acum că este stupiditatea fără însemnătate a problemelor lor personale, separaţi din nou de „lumea realităţii" printr-o epaisseur triste, „opacitatea tristă" a unei vieţi private axată pe nimic altceva decât pe ea însăşi. Şi dacă refuzau „să revină asupra principiilor, asupra comportamentului lor cel mai neînsemnat", nu puteau decât să se reîntoarcă la vechea înfruntare lipsită de sens a ideologiilor antagoniste care, după înfrângerea duşmanului comun, ocupau din nou arena politică pentru a-i diviza pe foştii camarazi de arme în nenumărate clici ce nu erau nici măcar facţiuni şi a-i angaja în polemicile şi intrigile nesfârşite ale unui război al condeielor. 

Ceea ce prevăzuse Char, anticipat în mod clar, pe când adevărata luptă se purta încă — „Dacă supravieţuiesc ştiu că va trebui s-o rup cu aroma acestor ani fundamentali, să resping (nu să reprim) în tăcere comoara mea" — se întâmplase, îşi pierduseră comoara. Care era această comoară? După cum ei înşişi o înţelegeau, ea pare să fi constat, ca să spunem aşa, din două părţi strâns legate: ei înţeleseseră că cel ce „s-a alăturat Rezistenţei, s-a descoperit pe sine", că a încetat să se caute „fără să ajungă vreodată la reuşită, într-o insatisfacţie goală", că nu se mai suspecta el însuşi de „nesinceritate", de a fi „un actor cârcotaş, suspicios al vieţii", că îşi putea permite „să meagă gol". In această goliciune, despuiaţi de toate măştile — de cele pe care societatea le distribuie membrilor ei precum şi de cele pe care individul şi le construieşte în reacţiile sale psihologice împotriva societăţii - ei fuseseră bântuiţi pentru prima dată în viaţa lor de o nălucă a libertăţii, fără îndoială nu pentru că acţionau împotriva tiraniei şi a unor lucruri mai rele decât tirania — asta era adevărat pentru fiecare soldat din armatele aliate — ci pentru că deveniseră „contestatari", luaseră iniţiativa şi, prin urinare, fără să ştie sau măcar să observe, începuseră să creeze între ei acel spaţiu public în care libertatea putea să apară. „La fiecare masă pe care o mâncăm împreună, libertatea este invitată să se aşeze. Scaunul rămâne liber, dar locul este pregătit."