capitolul 1 

Scoţia, primăvara anului 1475 „Ce caută un înger lângă fratele Matthew?“ se gândi Liam, examinându-i printre gene pe cei doi care îl priveau de sus, încruntaţi. Şi de ce nu-şi putea deschide complet ochii? Apoi durerea îl izbi şi gemu. Fratele Matthew şi îngerul se aplecară mai mult peste el. 

– Crezi că o să trăiască? întrebă fratele Matthew. 

– Da, răspunse îngerul. Deşi îmi imaginez că o să-şi dorească să fi murit, cel puţin o vreme. Ciudat cum un înger putea avea o voce care să-l facă pe un bărbat să se gândească la dormitoare scăldate în lumina focului din vatră. Şi la o piele netedă, neacoperită de haine. Încercă să-şi ridice mâna, dar până şi cea mai mică mişcare îi provoca o durere aproape insuportabilă. Se simţea de parcă ar fi fost călcat în picioare de un cal. Sau poate de mai mulţi cai. De nişte cai foarte mari. – E un băiat frumos, spuse îngerul, în timp ce-şi trecea blând mâna mică şi moale peste fruntea lui Liam. – Cum poţi să-ţi dai seama dacă-i frumos? Arată de parcă cineva l-ar fi ţintuit la pământ şi ar fi trecut peste el cu o herghelie de cai. El şi fratele Matthew gândiseră de multe ori la fel, îşi aminti Liam. Era unul dintre puţinii oameni care îi lipsiseră după ce plecase de la mănăstire. Acum însă-i lipsea atingerea mâinii blânzi a îngerului. În cele câteva clipe în care îi mângâiase fruntea, păruse să-i mai ia din durere. 

– Da, asta aşa este, răspunse îngerul. Dar chiar şi aşa, se vede că e înalt, zvelt şi bine legat. 

– N-ar trebui să observi astfel de lucruri. 

– Zău aşa, vere, nu sunt oarbă! – Poate că nu, dar tot e greşit. Şi nu e chiar în cea mai bună formă acum, să ştii. – Oh, cu siguranţă nu e. Totuşi, îmi imaginez că forma lui cea mai bună nu e de lepădat, nu-i aşa? Ai zice că e la fel de chipeş ca vărul nostru Payton? Fratele Matthew scoase un sunet încărcat de dispreţ. – Mai chipeş. Sincer să fiu, ăsta e motivul pentru care nu am crezut niciodată că o să rămână cu noi. De ce felul în care arăta ar fi făcut pe cineva să-l considere nepotrivit pentru viaţa de călugăr? Lui Liam nu i se părea o judecată tocmai corectă, dar nu părea să fie în stare să dea glas acestei opinii. În ciuda durerii care îl chinuia, gândurile îi erau suficient de limpezi. Părea doar incapabil să le transpună în cuvinte sau să facă vreo mişcare care să dea de înţeles că-i auzise pe cei doi discutând despre el. Deşi îi putea privi printre gene, era clar că nu putea deschide ochii suficient de mult încât să le arate că era treaz. – Nu ţi s-a părut că avea o chemare adevărată? întrebă îngerul. – Nu, răspunse fratele Matthew. Oh, îi plăcea destul de mult învăţătura, era foarte ager la minte şi prindea repede, dar nu-l puteam învăţa decât până la un punct la noi. Suntem o mănăstire mică. Nu suntem bogaţi, nu suntem unul dintre marile locuri de învăţătură. Şi mai cred şi că locul i s-a părut prea liniştit, prea potolit. Îi era dor de familie. I-am cunoscut neamurile şi înţeleg. O gloată de bărbaţi mari, gălăgioşi şi o idee cam neîmblânziţi. Învăţătura a potolit o vreme în Liam această nelinişte, dar nu s-a dovedit îndeajuns, în cele din urmă. Rutina liniştită, repetiţia zilelor a început să-l apese, cred. Liam era uşor surprins să constate cât de bine îl cunoştea şi îl înţelegea vechiul lui prieten. Fusese neliniştit. Încă mai era, din anumite puncte de vedere. Liniştea mănăstirii, programul rigid al vieţii monahale începuseră să-l apese, şi Liam ajunsese să se simtă mai degrabă sufocat decât împlinit. Şi chiar îi fusese dor de ai lui. Preţ de câteva clipe, se bucură că nu era în stare să vorbească, pentru că se temea că ar fi plâns după ei acum, asemenea unui copil pierdut. 

– E greu, spuse îngerul. Am fost foarte mirată că tu te-ai adaptat atât de bine acestui stil de viaţă.

 Dar tu ai o chemare adâncă şi adevărată, nu-i aşa? – Da, aşa e, răspunse încet fratele Matthew. Am avut-o încă din copilărie. Dar să nu crezi că nu mi-e dor de voi toţi, Keira. Mi-e îngrozitor de greu uneori, dar aici suntem o frăţie, un fel de familie. Totuşi, probabil că voi veni să vă vizitez din nou, curând. Am început să-mi petrec mult timp gândindu-mă cum au crescut copiii, întrebându-mă dacă toată lumea e sănătoasă şi în putere şi tot felul de astfel de lucruri. Scrisorile nu spun totul. – Aşa este, nu spun, oftă Keira. Şi mie mi s-a făcut dor de ei şi eu n-am plecat decât de şase luni. Keira… Liam repetă numele în minte. Un nume frumos. Încercă să-şi mişte braţul în ciuda durerii şi simţi că îl cuprinde panica în momentul în care mâna nu răspunse comenzii lui. Când îşi dădu seama că era legat de pat, neliniştea lui deveni şi mai puternică. De ce-i făcuseră asta? De ce să nu se mişte? Erau atât de grave rănile lui? Greşise când îşi închipuise că primise ajutor? Era de fapt prizonier? Chiar în timp ce aceste întrebări îi încolţeau în minte, înfruntă durerea atât cât să tragă de legături. Un geamăt îi scăpă de pe buze în clipa în care această durere îi săgetă trupul din creştet până-n degetele de la picioare. Se potoli în clipa în care două mâini moi îl atinseră, una pe frunte şi una pe piept. – Cred că începe să se trezească, vere, spuse Keira. Şşt, domnule! Stai liniştit! – Legat… Liam vorbi şuierat, printre dinţii încleştaţi, iar durerea pricinuită de rostirea acestui singur cuvânt îi dădu de înţeles că faţa lui suferise fără doar şi poate nişte lovituri severe. – De ce?