E important să știm că fiecare își făcea pregătirile așa cum putea. Mai întâi străbunicii, dar venise războiul peste ei. În comunism, bunicii și părinții se pregăteau în cel mai mare secret. Din generație în generație, acolo unde locuiau ei doi, se răspândise nevoia de a pleca, dar prea puțini duseseră treaba până la capăt. Își transmiteau planurile în familie, așa cum lăsau moștenire mobila, hainele și rețetele. Era ciudat schimbul acesta, dar se obișnuiseră cu el. Nu se putea altfel. Măcar unul dintre noi să apuce. Trăiau înconjurați de plecări. Auzeai de ele când deja se întâmplaseră, când reușiseră. Auzeai și despre celelalte, neîntâmplatele, împiedicatele, dar nu vorbeai prea mult despre ele, ca să nu-ți distrugi propria karmă. Se știa cum e, ce găsești dincolo, ce simți. El însuși începuse să plece încă de când era adolescent. Știa locul unde va ajunge, imaginase casa lui, hainele pe care le va purta și drumurile prin oraș. Musai trebuia să fie metropola cea mai importantă a acelei țări, pentru că altfel plecarea lui ar fi avut aura unei excursii la țară. Își construise în gând școala, magazinele, cartierul, cunoștea deja pisicile de pe stradă și pe vânzătorul de la supermarket. Știa cum vor arăta trezirile lui dimineața, poate va păstra We almost lost Detroit, piesa care îi era alarmă la ceas și îi plăcea atât de mult prietenei lui, dar va rămâne în vechea lui casă telefonul. Va lua cu el miile de fragmente de piese extrase din tot ce ascultase până atunci, ele vor completa noua limbă în care va vorbi, timpul și celelalte coordonate geografice, și îi vor aminti de casă. De el. Cei din jur auziseră de plecarea lui, dar trecuse atâta timp de când se răspândiseră zvonurile, și el tot nu se hotăra, încât se făcuse aproape schimbul de generații, de regimuri politice și de gusturi muzicale și nu-l mai credea nimeni. Se uitau cu o oarecare nedumerire la băiatul brunet și înalt. Singuratic, își pregătea și ștergea urmele plecării lui viitoare. Nu se impacienta.