Cuvânt înainte la ediţia a VII-a. Cartea de faţă afirmă realitatea spiritului, realitatea materiei şi încearcă să determine raportul dintre ele într-un caz precis, cel al memoriei. Este, prin urmare, clar dualistă. Dar, pe de altă parte, înfăţişează corpul şi spiritul de aşa manieră încât speră să atenueze mult, dacă nu chiar să suprime, dificultăţile teoretice ridicate întotdeauna de dualism şi care fac ca acesta, fiind sugerat de conştiinţa imediată, adoptat de simţul comun, să nu prea fie agreat de filosofi. În cea mai mare parte, dificultăţile provin din concepţia când realistă, când idealistă asupra materiei. Ne-am propus ca obiectiv al primului capitol să arătăm că idealismul şi realismul sunt două teze la fel de excesive, că e fals să reducem materia la reprezentarea noastră asupra ei şi că la fel de fals e să facem din ea un lucru ce ar produce în noi reprezentări, dar care ar fi de o altă natură decât ele. Materia, pentru noi, este un ansamblu de imagini… Şi prin imagine. Înţelegem o anumită existenţă care e mai mult decât ceea ce filosoful idealist numeşte o reprezentare, dar mai puţin decât ceea ce filosoful realist numeşte un lucru, o existenţă situată la mijloc de drum între lucru. Şi reprezentare această concepţie asupra materiei este pur şi simplu cea a simţului comun. L-am ului pe un om străin de speculaţiile filosofice spunându-i că obiectul din faţa lui, pe carel vede şi-l atinge, nu există decât în mintea lui şi pentru mintea lui sau chiar, mai general, doar pentru spirit, aşa cum voia Berkeley. Interlocutorul nostru ar susţine întotdeauna că obiectul există independent de conştiinţa ce îl percepe. Însă, pe de altă parte, la fel de mult l-am uimi spunându-i că obiectul este cu totul altfel decât îl percepem, că nu are nici culoarea pe care ochiul i-o atribuie, nici rezistenţa pe care i-o descoperă mâna. Pentru el, culoarea şi rezistenţa sunt în obiect: nu sunt stări ale spiritului nostru, sunt elemente constitutive ale unei existenţe independente de a noastră. Prin urmare, pentru simţul comun, obiectul există în sine şi, pe de altă parte, obiectul este în sine aşa pitoresc cum îl percepem: este o imagine, dar o imagine care există în sine. Exact acesta este sensul pe care i-l dăm noi cuvântului imagine. În primul capitol. Adoptăm punctul de vedere al unui spirit ce ar ignora discuţiile dintre filosofi. Acest spirit ar găsi firesc că materia există aşa cum o percepem; şi pentru că o percepe ca pe o imagine, el va face din ea, în ea însăşi, o imagine. Într-un cuvânt, ne referim la materia căreia idealismul şi realismul nu i-au disociat existenţa de aparenţă. Într-adevăr, este greu să mai evităm această disociere de când au făcut-o filosofii. Totuşi noi îi cerem cititorului s-o uite. Dacă, de-a lungul primului capitol, se nasc în mintea sa obiecţii împotriva cutăreia sau cutăreia dintre tezele noastre, n-are decât să verifice dacă nu cumva aceste obiecţii sunt iscate de faptul că el se situează din nou într-unul din punctele de vedere enumerate mai sus şi pe care l-am rugat să le abandoneze