Frans de Waal - Mama. Ultima îmbrățișare. Ce ne spun emoțiile animalelor despre noi înșine pdf gratis

Prolog 

Să observ comportamentul este pentru mine ceva atât de natural, încât s-ar putea să fi exagerat în această privinţă. Nu mi-am dat seama de asta până când, ajuns într-o zi acasă, am început să-i povestesc mamei o scenă petrecută în autobuz. Trebuie să fi avut vreo doisprezece ani. Un băiat şi o fată se sărutaseră cu gurile larg deschise, insistent, într-un mod pe care nu-l înţelegeam, dar era caracteristic adolescenţilor. Asta în sine n-avea nimic special, însă am observat-o apoi pe fată mestecând gumă, deşi înainte îl văzusem numai pe băiat făcând acest lucru. Eram uimit, dar am putut să-mi imaginez fenomenul – era ca în cazul legii vaselor comunicante. Când i-am spus lucrurile astea, mama a fost mai mult decât şocată.

 Cu o expresie îngrijorată, mi-a atras atenţia să încetez să mă mai uit atât de insistent la oameni, spunându-mi că nu e frumos ce fac. Să observ e azi profesia mea, dar să nu vă aşteptaţi să remarc culoarea unei rochii sau dacă un bărbat poartă ceva pe cap – lucruri de felul acesta nu mă interesează câtuşi de puţin. În schimb, mă concentrez asupra expresiilor emoţionale, a limbajului corpului şi a dinamicii sociale. Aceste lucruri sunt atât de asemănătoare la oameni şi la celelalte primate, încât competenţa mea se aplică în mod egal amândurora, deşi activitatea pe care o desfăşor le priveşte cel mai mult pe cele din urmă. Ca student, fereastra laboratorului meu dădea spre o colonie de cimpanzei din grădina zoologică; apoi, cercetător fiind vreme de douăzeci şi cinci de ani la Centrul Naţional de Cercetare a Primatelor Yerkes, de lângă Atlanta, Georgia, biroul meu a avut o poziţie asemănătoare. 

Cimpanzeii mei trăiesc afară, în staţiunea de cercetări, şi uneori fac un vacarm atât de mare, încât dăm fuga la fereastră să asistăm la spectacol. Acolo unde cei mai mulţi oameni ar vedea un amestec haotic de douăzeci de animale păroase care aleargă strigând şi ţipând este vorba, de fapt, de o societate foarte organizată. Noi recunoaştem fiecare cimpanzeu după figură, ba chiar şi după voce, şi ştim la ce ne putem aştepta. Fără recunoaşterea caracteristicilor individuale, observaţia ar fi neclară şi aleatorie. Ar fi ca şi cum am urmări un sport pe care nu l-am practicat niciodată şi despre care nu ştim mare lucru. Pe scurt, n-am vedea nimic. Acesta e motivul pentru care nu înţeleg meciurile de fotbal internaţionale transmise de televiziunile americane: cei mai mulţi comentatori intervin cu întârziere şi nu explică strategiile fundamentale ale jocului. Au ochii aţintiţi numai asupra mingii şi continuă să trăncănească şi în cursul momentelor celor mai importante. Asta se întâmplă când nu recunoaştem structura fenomenelor.