Ascultând Universul „Consider că este adevărat că gândirea pură poate înțelege realitatea, așa cum au visat anticii.” Albert Einstein, 

Despre metoda fizicii teoretice, 1933 „Einstein este complet nebun.” Așa l-a descris tânărul încrezut Robert Oppenheimer pe cel mai faimos om de știință din lume la începutul anului 1935, după ce l-a vizitat la Princeton¹. Einstein încerca de zece ani să elaboreze o nouă teorie ambițioasă în moduri care demonstrau, în opinia lui Oppenheimer și a altora, că înțeleptul de la Princeton pierduse din vedere subiectul. Einstein ignora practic progresele făcute în înțelegerea materiei la cea mai mică scară, folosind teoria cuantică. El căuta o nouă teorie ambițioasă, nu ca răspuns la descoperirile experimentale încurcate, ci ca un exercițiu intelectual – folosindu-și doar imaginația, susținută de matematică. Deși această abordare era nepopulară între colegii săi, el inaugura o metodă similară cu cea pe care unii dintre cei mai remarcabili succesori ai săi o folosesc acum cu succes la frontierele cercetării. Oppenheimer și mulți alți fizicieni din acea perioadă nu pot fi blamați fiindcă au crezut că abordarea matematică a lui Einstein era sortită eșecului: pe de o parte, părea să contrazică una dintre principalele lecții din ultimii 250 de ani de cercetare științifică, și anume că este neînțelept să încerci să înțelegi lucrările naturii folosind gândirea pură, așa cum credeau Platon și alți gânditori. Judecata convențională era că fizicienii ar trebui să asculte cu atenție ce le spune universul despre teoriile lor, prin rezultatele observațiilor și experimentelor făcute în lumea reală. În acest fel, teoreticienii pot evita să se amăgească în a crede că știu mai multe despre natură decât știu de fapt. Einstein știa ce face, desigur. De la începutul anilor ’20, el a susținut adesea că experiența îl învățase că o strategie matematică era cea mai bună speranță de a progresa către obiectivul său principal: descoperirea legilor profund fundamentale ale naturii. În anul 1925, i-a spus tinerei studente Esther Salaman: „Vreau să știu cum a creat Dumnezeu această lume. Nu mă interesează acest fenomen sau acela, [proprietățile] acestui sau acelui element. Vreau să-I cunosc gândurile Lui, restul sunt detalii”². Din punctul său de vedere, „sarcina supremă a fizicianului” era să înțeleagă ordinea care stă la baza funcționării întregului cosmos – de la comportamentul particulelor minuscule care circulă în interiorul atomilor până la convulsiile galaxiilor în spațiul cosmic³. Însuși faptul că în spatele diversității și al complexității universului există o ordine relativ simplă nu era, în opinia lui Einstein, nimic altceva decât un „miracol sau un mister etern”⁴.