Adesea sunt nevoit să incizez creierul și este un lucru pe care detest să-l fac. Cu ajutorul
unei pense diatermice, coagulez vasele de sânge roșu, frumoase și labirintice, care se
află pe suprafața strălucitoare a creierului. Practic incizia cu un scalpel mic și fac o gaură
prin care pătrund cu un aspirator fin – cum creierul are consistența gelatinei, aspiratorul
este principalul instrument al neurochirurgului. Privesc prin microscopul chirurgical,
făcându-mi drum în jos prin substanța albă și moale a creierului, căutând tumoarea.
Ideea că aspiratorul meu se mișcă prin gândirea însăși, prin emoție și raționament, că
amintirile, visele și reflecțiile sunt alcătuite din gelatină este pur și simplu prea ciudată ca
să înțeleg. Tot ceea ce văd în fața ochilor este materie. Și totuși, știu că dacă mă abat în
zona greșită, în ceea ce chirurgii numesc cortexul elocvent, voi avea în fața ochilor un
pacient infirm atunci când voi face vizita la reanimare după operație pentru a vedea ce
am realizat.
Chirurgia pe creier este periculoasă, iar tehnologia modernă a redus riscul doar într-o
oarecare măsură. Pot folosi o formă de GPS pentru chirurgia pe creier, un sistem numit
Navigare Computerizată, în cadrul căruia, la fel ca sateliții care orbitează în jurul
Pământului, camerele cu infraroșu sunt orientate către capul pacientului. Camerele pot
„vedea“ instrumentele din mâinile mele, pe care se află mici bile reflectorizante. Un
calculator conectat la camere îmi arată apoi poziția instrumentelor mele în creierul
pacientului pe o tomografie făcută cu puțin timp înainte de operație. Pot opera cu
pacientul treaz, sub anestezie locală, astfel încât să pot identifica zonele elocvente ale
cortexului, stimulând creierul cu un electrod. Anestezistul meu îi dă pacientului lucruri
simple de făcut, astfel încât să putem vedea dacă provoc vreo leziune pe măsură ce se
desfășoară operația. Dacă operez pe măduva spinării – care este și mai vulnerabilă decât
creierul – pot folosi o metodă de stimulare electrică, cunoscută sub denumirea de
potențiale evocate, pentru a mă preveni dacă sunt pe cale să provoc paralizia.
În ciuda acestei întregi tehnologii, neurochirurgia continuă să fie periculoasă, și este în
continuare nevoie de competențe și experiență atunci când instrumentele mele pătrund
în creier sau în măduva spinării, și trebuie să știu când să mă opresc. Adesea este mai
bine să lași boala pacientului să-și urmeze cursul și să nu operezi deloc. Și apoi mai este
și soarta – norocul sau ghinionul – și, pe măsură ce dobândesc din ce în ce mai multă
experiență, mi se pare că soarta devine din ce în ce mai importantă.
Am avut un pacient pe care trebuia să-l operez de o tumoare la glanda pineală. În
secolul al XVII-lea, filosoful dualist Descartes, care afirma că mintea și creierul sunt
entități complet separate, plasa sufletul omenesc în glanda pineală. Aici, spunea el, este
locul în care creierul material comunică într-un mod magic și misterios cu mintea și cu
sufletul imaterial. Nu știu ce ar fi spus dacă i-ar fi putut vedea pe pacienții mei privindu-și
creierele pe un monitor video, așa cum se întâmplă uneori când operez sub anestezie
locală.