Era ceva în neregulă cu mine în vara aceea, îmi era clar. Nu mă puteam gîndi decît la soţii Rosenberg şi la cît de tîmpită fusesem cînd mi-am cumpărat toate hainele alea incomode şi scumpe, care atîrnau molîi ca nişte peşti la mine-n dulap, şi la cum toată agoniseala mea de succese, adunate cu atîta rîvnă şi entuziasm la colegiu, se dezumflase în faţa frontoanelor de marmură şi oglinzi de pe Madison Avenue. Ar fi trebuit să fiu în al nouălea cer. Ar fi trebuit să fiu invidiată de mii de alte studente ca şi mine, din toată America, de mii de alte fete care nu-şi doreau decît să păşească ţanţoş cu pantofii de lac numărul treizeci şi nouă pe care mi-i cumpărasem de la Bloomingdale’s într-o pauză de prînz, împreună cu o curea neagră de lac şi o poşetăplic neagră de lac, toate asortate. Şi cînd mi-a apărut poza în revista la care lucram toate douăsprezece – îmbrăcată cu o bustieră ieftină, din imitaţie de lamé argintiu, care stătea proptită pe un nor mare şi gras de tul alb, şi sorbind dintr-un martini pe terasa de pe acoperişul unui zgîrie-nori, în compania cîtorva tineri anonimi cu alură tipic americană, închiriaţi sau împrumutaţi anume pentru această ocazie –, probabil toată lumea şi-o fi închipuit că mă distrez pe cinste. Ia te uită ce minuni se petrec în ţara asta, şi-or fi spus. Uite o fată care stă nouăsprezece ani într-un orăşel uitat de lume şi-i atît de săracă încît nu-şi permite nici să-şi cumpere o revistă şi, dintr-odată, o vezi că ia o bursă pentru colegiu şi cîştigă azi un premiu, mîine altul, pînă cînd ajunge să mîne New