Cu câteva ore înainte de răsăritul soarelui, Henry Perowne,
neurochirurg, se trezeşte şi se pune imediat în mişcare; dă la o parte
cuverturile – dormise în capul oaselor – şi se ridică în picioare. Nu-i e prea clar
când a devenit conştient, nu că asta ar mai avea vreo relevanţă. Nu i s-a mai
întâmplat aşa ceva, dar nu e alarmat, nici măcar surprins, pentru că mişcarea
e foarte lină, îi provoacă o senzaţie plăcută în membre şi îşi simte spatele şi
picioarele neobişnuit de puternice. Rămâne lângă pat, gol – întotdeauna
doarme gol – stă acolo cât e el de mare, ascultă respiraţia regulată a soţiei lui
şi simte pe piele aerul rece din dormitor. Şi asta e o senzaţie plăcută. Ceasul
de la capul patului arată 3.40. Habar n-are de ce s-a dat jos din pat: nu
trebuie să se ducă la baie, nu e tulburat din cauza vreunui vis sau de cine ştie
ce eveniment din ziua precedentă, nici măcar de starea generală a lumii. Ca
şi cum, stând acolo în întuneric, s-ar fi materializat din neant, complet format,
liber. Nu e obosit, în ciuda orei şi a muncii, nici un caz recent nu-i apasă
cugetul. Ba chiar e vioi, are mintea limpede şi o inexplicabilă stare de
exaltare. Fără să fi luat o hotărâre anume sau să-şi explice în vreun fel gestul,
se îndreaptă spre cea mai apropiată dintre cele trei ferestre ale dormitorului;
atât de liniştit şi cu o asemenea uşurinţă face acei câţiva paşi, încât are
senzaţia că visează ori că umblă în somn. Dacă aşa stau lucrurile, atunci e
dezamăgit. Visele nu-l interesează; dar se pare că totul e real. E complet lucid
şi ştie că a lăsat în urmă somnul: să conştientizezi diferenţa dintre somn şi
veghe, să ştii perfect care sunt graniţele – iată esenţa echilibrului psihic.
Dormitorul e spaţios şi foarte ordonat. îl traversează, parcă plutind, cu
o uşurinţă aproape comică, şi gândul că această experienţă s-ar putea
termina îl întristează brusc; o clipă mai târziu, temerea îi dispare. Stă la
fereastra din mijloc şi trage obloanele înalte de lemn, cu mare grijă să n-o
trezească pe Rosalind. E un gest deopotrivă egoist şi generos. N-ar vrea să fie
întrebat ce are în minte – căci ce ar putea răspunde şi, mai ales, de ce să
abandoneze această clipă pentru a răspunde? Trage al doilea oblon, care
culisează în cadrul lui, şi ridică fără zgomot fereastra. E mult mai înaltă ca el,
dar alunecă uşor în sus datorită contragreutăţii de plumb ascunse în
mecanismul ei. Pielea i se contractă în clipa în care aerul de februarie se
revarsă peste trupul lui, dar frigul nu-l deranjează. De la etajul al doilea
priveşte noaptea drept în faţă, oraşul scăldat în lumina lui albă, glacială,
scheletul copacilor din scuar şi, zece metri mai jos, gratiile negre şi ascuţite
ale gardului, ca un şir de lănci. Sunt unul sau două grade sub zero şi aerul e
limpede. Strălucirea felinarului n-a reuşit să şteargă toate urmele stelelor;
deasupra faţadei Hotelului Regency, de cealaltă parte a scuarului, înspre sud,
mai spânzură încă nişte resturi de constelaţii. Faţada respectivă este o
reconstituire, o pastişă – în timpul războiului, cartierul Fitzrovia a încasat nişte
bombe larfsate de Luftwaffe – şi imediat în spatele ei se înalţă Post Office
Tower, autoritar şi jerpelit la lumina zilei, dar pe jumătate ascuns şi decent
iluminat în timpul nopţii, brav monument al unor zile mai optimiste.