Cu toate acestea nu era vorba nici despre politică, nici despre vreo birfă senzațională din inalta societate. Ascuns sub pseudonimul « Claude», ziaristul apăra tineri artişti încă cu desăvirşire necu- noscuti marelui public şi acuza, în același timp, juriul care bara tinerei arte accesul la « Saloa» si astfel drumul spre afirmare publică. De data asta, cel care scria nu era un critic de artă consacrat. De data asta, se erija în acuzator public şi cerea să se facă dreptate un tinăr furios. El susținea cauza tinerilor creatori cu un patos care, în ciuda frazeologiei bombastice, părea autentic; ataca cu ironie caustică și neîndurătoare o anume clici artistică îmbătrinită, conjurată împotriva a tot ce era nou si tinăr. Dar nu se limita numai la asemenea generalități: le spunea celor vinovați nume, îi cita, unul după altul, în fata tribunalului opiniei publice și, ca un procuror care înşiră crimele acuzaților, îi acuza de impotență artistică, de spirit de gaș că si reactionarism, de intrigi şi indiferență față de adevăratele valori ale artei. Treizeci şi doi de ani mai tirziu, o scrisoare publică — altfel orientată şi totuşi foarte asemâănă toare ca ton şi construcţie - urma să provoace un scandal mult mai mare, care a zguduit statul din temelii. Deasupra acestui articol din anul 1896 era înscris cu litere de foc: « Acuz». Acest « J'accuse» stătuse însă nevăzut si deasupra seriei de articole din anul 1866. Aici, 'ca şi acolo, erau apărate drepturile individului împotriva bunului plac al unui grup mult prea puternic, aici, ca şi acolo, patosul se amesteca cu ironia, aici, ca şi acolo, apărarea se transforma în acuzare. În ambele cazuri scandalul era provocat cu premeditare, intenţionat, pentru a trezi conştiinţa naţiunii. În ambele cazuri era vorba de acelaşi autor: Emile Zoia. Ne aflăm oare incă de pe acum, din 1866, la începutul acelei revoluţii, al cărui rezultat îl numim « arta modernă»? Nu, e doar preludiul ei. E abia primul bubuit al unui cutremur care n-a apucat încă să spargă scoarţa pămîntului, care n-a răzbit încă pînă la suprafaţă. Într-o perioadă care a proclamat victoria ştiinţelor naturii şi a introdus o eră nouă, societatea burgheză îşi trăia nesinchisită viaţa în stilul vechi, înregistra profituri de pe urma producţiei industriale, se bucura de progresele tehnicii şi se comporta de parcă nu s-ar fi întîmplat nimic. Pe tinerii artişti -i-a -cuprins însă .Q..nelinişte, căreia nu-i găsiseră încă un nume. Vechile reţete dădeau greş, iar ceea ce enunţau profesorii de la catedrele academice îşi pierduse valabilitatea. Chiar înainte ca revoluţia artistică să-şi fi aflat maturitatea prin fapte conştiente, în tinerii pictori începuseră să se trezească energii creatoare, care, ca forţele naturii în primăvara ce se trezeşte, răzbăteau, rupînd zăgazurile, nimicitor şi nestăvilit. Înainte însă ca noul simtămint de viaţă să-şi fi găsit un stil propriu, trebuiau înlăturate regulile sanctificate, iar vechile concepţii despre artă sfărîmate ca nişte diguri care stau în calea torentului înnoirii.