Ignoranţa îmbracă multe forme, şi toate periculoase. Strădania noastră de căpetenie a fost în secolele 19 şi 20 să ne eliberăm de tradiţie şi superstiţie în chestiunile mari şi de eroare în cele mici, pe care se bazează primele, prin redefînirea domeniilor cunoaşterii şi dezvoltarea în fiecare dintre ele a metodei specifice, adecvate cultivării sale. Este o realizare inestimabilă, dar care are costul său. Cum orice nouă ştiinţă şi-a creat un vocabular specializat, care să permită referinţa rapidă şi precisă la propriul sau stoc uzual, în rapidă creştere, de idei şi descoperiri şi a ajuns să reclame specialiştilor o pricepere sporită, savanţii s-au văzut nu numai rupţi, prin însăşi erudiţia lor, de umanitate în general, dar şi lipsiţi de contact cu realizările tovarăşilor lor din alte domenii, şi chiar din unele ramuri ale propriului domeniu. Izolarea reduce nu numai utilitatea, ci şi temeinicia muncii lor, dacă energiile sunt dedicate exclusiv eliminării micilor cusururi stânjenitor de evidente pentru colegul din imediata apropiere, în locul evitării altora care s-ar putea profila ca mult mai mari dacă ar fi privite dintr-o poziţie avantajoasă mai îndepărtată. 

Marc Bloch observa o contradicţie în atitudinile multor istorici: „când e vorba de a atesta dacă un anume act omenesc a avut loc ori ba, nu se obosesc prea tare. De pornesc cumva în căutarea raţiunilor acelui act, se mulţumesc cu cea mai slabă aparenţă, îndeobşte fondata pe una dintre acele maxime de psihologie comună care nu sunt nici mai mult nici mai puţin adevărate decât opusele lor". Când istoricul trage cu ochiul prin crăpăturile gardului îşi zăreşte vecinii, din literatură, poate, sau din sociologie, bazându-se, la fel de împăcaţi cu ei înşişi, pe platitudini istorice care sunt naive, simpliste sau vetuste.