Sub dealurile din Districtul Fulton, Georgia Troy se întoarse printre cei vii și descoperi că se afla într-un mormânt. Se trezi într-o lume a detenției, cu o placă groasă de sticlă mătuită presată pe față. De cealaltă parte a obscurității sticloase se agitau umbre întunecate. Încercă să-și ridice brațele, să bată în sticlă, dar avea mușchii prea slăbiți. Dădu să țipe, dar nu reuși decât să tușească. În gură avea un gust amar. În urechi îi răsunară zăngănitul unor lacăte grele, care se deschideau, șuierul aerului, scârțâitul balamalelor de multă vreme nefolosite. Luminile de deasupra capului erau strălucitoare, mâinile care-l atingeau, calde. Îl ajutară să se salte în capul oaselor în timp ce continua să tușească, încețoșând cu respirația aerul răcoros. Cineva avea apă. Pastile de luat. Apa era rece, pastilele amare. Troy se strădui să bea câteva înghițituri. Nu putea ține paharul fără susținere. Mâinile îi tremurau în vreme ce-l inundau amintirile, scene din coșmaruri îndelungate. Senzația de adâncire în timp și de zi de ieri se contopiră. Se cutremură. O cămașă de noapte din hârtie. Pișcătura benzii adezive desprinse. O smucitură de braț, un tub tras din vintre. Doi bărbați în alb îl ajutară să iasă din coșciug. Aburul se înălța în jur, aerul condensându-se și împrăștiindu-se. Ridicându-se și clipind ca să se ferească de lumina orbitoare, Troy se uită la șirul de sicrie pline de oameni vii, care se întindeau de-a lungul pereților îndepărtați, curbați. Plafonul părea scund; apăsarea țărânei îngrămădite deasupra, foarte sus. Și anii. Trecuseră atât de mulți. Probabil că toți cei la care ținuse nu mai erau. Nimic nu mai era. Pastile îi înțepau gâtul. Încercă să le înghită. Amintirile păliră ca visele după trezire și simți cum îi aluneca printre degete tot ce știuse. Căzu pe spate, dar bărbații în alb își dăduseră seama că asta urma să se întâmple. Îl prinseră și-l întinseră pe podea, în foșnetul unei cămăși de noapte din hârtie pe pielea care se înfiora. Imaginile reveniră; amintirile îl năpădiră ca o ploaie de bombe, apoi dispărură. Pastilele nu puteau face mai mult decât atât. Avea să fie nevoie de timp ca să nimicească trecutul. Troy începu să plângă în hohote, cu fața în palme, cu o mână compătimitoare pe creștet. Cei doi bărbați în alb îi permiseră să trăiască momentul. Nu grăbeau procesul. Era un gest de curtoazie transmis de la un suflet trezit la altul, ceva pe care toți adormiții aveau să-l descopere într-o bună zi, la ridicarea din cosciugele lor. Pentru ca, în cele din urmă, să-l uite.

Vezi vol.1 Silozul