Aveam doar doisprezece ani când familia noastră s-a destrămat.
În copilărie am locuit în Cheongjin1, într-o căsuţă ridicată pe vârful unui deal de unde se vedea
marea. Când venea primăvara, printre ierburile uscate ce creşteau pe maidane, din loc în loc tufe de
azalee se încăpăţânau să înflorească, arzând într-un roşu mai aprins la răsărit şi la apus de soare.
Spre est întrezăream creasta înzăpezită a muntelui Kwanmo plutind deasupra unui văl de ceaţă. Din
vârful dealului vedeam cargouri de fier mari şi greoaie ancorate la chei şi bărci mici de pescuit ce
înaintau încetinit pe mare, lăsând în urma lor un ecou vag. Pescăruşii se înălţau către cer
împrăştiind razele soarelui reflectate în valurile ce străluceau ca nişte solzi de peşte. Aşteptam ca
tata să se întoarcă din biroul său din port ori ca mama să revină de la piaţă. Urcam în vârful
dealului şi-mi aşteptam părinţii acolo pentru că-mi plăcea să admir marea.
Am avut o familie mare: bunica, tata, mama şi şase surori mai mari decât mine. Prin urmare,
timp de aproape cincisprezece ani mama a fost cu burta mare. Năştea şi nu dura mult până ce
rămânea iarăşi grea. Am venit pe lume la distanţă de un an-doi. Prima soră şi cea de-a doua n-au
uitat atmosfera de spaimă din zilele când mamei îi venea sorocul.
Noroc că de fiecare dată când îi venea ceasul alături de mama era bunica, gata s-o facă pe
moaşa. La naşterea primilor trei copii, tata a stat în faţa uşii de la odaie sau s-a agitat fără astâmpăr
prin curte, fumând ţigară de la ţigară. Însă după cea de-a treia naştere, în ziua când mama era în
chinurile facerii, tata nu se mai întorcea seara de la birou. Se oferea să facă tura de noapte, lucru pe
care de obicei nu-l accepta în ruptul capului. Odată cu naşterea lui Sook’i, cea de-a cincea fată,
taică-meu nu şi-a mai putut stăpâni furia pe care atâţia ani cu greu şi-o ţinuse în frâu. Dimineaţă,
când s-a întors din schimbul de noapte, mama şi bunica încălziseră apă şi îmbăiau într-o albie de
lemn copilul abia născut. De îndată ce a intrat în odaie, tata a înşfăcat-o pe Sook’i şi a cufundat-o în
apă.
— La ce bun să tot naşti de-astea? a răcnit ca un turbat.
Îngrozită, bunica a scos-o repede din apă, dar biata copilă nu putea nici să plângă. Din cauza
apei înghiţite se sufoca şi tuşea întruna.
Când s-a născut cea de-a şasea soră, Hyeon’i, tata a aruncat înverşunat mâncarea de dimineaţă
pe fereastră. Sora cea mai mare tocmai se întorcea de la latrină şi s-a trezit cu bolul de kimchi2 în
plină figură.