Nu mi-am omorât tatăl, deși uneori cred că am dat și eu o mână de ajutor în această privință. Și pentru că a coincis cu un moment decisiv din viața mea, moartea lui a părut neînsemnată față de ceea ce a urmat. Am discutat cu surorile mele în săptămâna de după eveniment, iar Sue chiar a plâns când brancardierii l-au învelit într-o pătură roșie și l-au luat. Era un om fragil, irascibil și cu idei fixe, cu fața și mâinile gălbui. Spun această scurtă poveste despre moartea sa pentru a arăta cum de ne-am pomenit, eu și surorile mele, cu atât de mult ciment la dispoziție.
În anul în care împlineam paisprezece ani, pe la începutul verii, un camion a tras în fața casei noastre. Stăteam pe trepte uitându-mă peste niște benzi desenate. Șoferul și un alt tip s-au îndreptat înspre mine. Erau acoperiți de o pulbere fină, albicioasă, care-i făcea să arate ca niște stafii. Amândoi fluierau strident două melodii cu totul diferite. M-am ridicat și am ascuns revista. Mi-aș fi dorit să mă fi văzut citind paginile cu rezultatele de la curse sau de la fotbal din ziarul tatălui meu.
— Ciment? făcu unul dintre ei.
Mi-am băgat degetele mari în buzunare, mutându-mi greutatea de pe un picior pe altul, și am mijit puțin ochii. Voiam să dau un răspuns răspicat, dar nu eram sigur că auzisem bine. Am lungit-o prea mult, așa că celălalt își roti ochii spre cer și, cu mâinile în șolduri, se uită dincolo de mine spre ușa de la intrare. Aceasta se deschise și tata ieși afară, mușcându-și pipa și ținând în mână o tăbliță din acelea cu clamă pentru hârtii.
— Ciment, repetă omul, de data aceasta ca o afirmație.
Tata a dat din cap. Mi-am împăturit revista și am vârât-o în buzunarul din spate al pantalonilor, urmându-i pe cei trei
bărbați spre camion. Tata s-a înălțat pe vârfuri să vadă ce era în remorcă, a scos pipa din gură și a dat iar din cap. Bărbatul care nu scosese încă niciun cuvânt a făcut o mișcare violentă cu mâna. Un zăvor de oțel s-a tras într-o parte și o latură a remorcii a căzut cu zgomot. Sacii de hârtie plini cu ciment erau așezați pe două rânduri până în spate. Tata i-a numărat, s-a uitat pe foaie și a spus:
— Cincisprezece.