Cu un icnet zămislit în adâncurile mării, cutremurul își înfige colţii în mantia grea a nopţii, se umflă, se revarsă, transformându-se într-un vuiet lugubru care spulberă tăcerea densă, păstoasă. În casele lor, sătenii își continuă somnul. Câţiva mijesc ochii timid când vesela prinde a scoate clinchete metalice; alţii, când ușile se izbesc zgomotos de pereţii odăilor. Atunci însă când zidurile prind să se scuture din temelii, toată lumea e în picioare. Mugete, lătrat de câini, rugi fierbinţi, sudălmi. Munţii își scutură de pe umeri roci grele și noroaie, lumea se răstoarnă cu susul în jos. Unda de șoc se propagă către cătunul Pietraliscia, ia în stăpânire temeliile caselor și le scutură cu furie. Smuls brusc din lumea viselor de hurducăturile care dau parcă să rupă zidurile, Ignazio deschide ochii. Deasupra, tavanul scund pare să se prăvălească peste el. Nu, nu e un coșmar. Este cea mai cruntă dintre realităţile posibile. Chiar sub ochii lui, patul în care doarme nepoata Vittoria alunecă dintr-o parte într-alta a odăii, de la perete către mijloc și înapoi. Pe policioară, cutia metalică în care își ţine pieptănul și briciul de ras trepidează, căzând în cele din urmă, zgomotos, pe podea. Casa se umple de strigătele deznădăjduite ale unei femei. – Ajutor, ajutor! Cutremur! Urletul îl face să sară în picioare ca un arc. Însă nu, Ignazio nu o ia la sănătoasa. Mai întâi trebuie s-o pună la adăpost pe Vittoria: are numai nouă ani, dar în priviri i se citește spaima de moarte. O trage sub pat, ferind-o de molozul ce cade din tavan. – Rămâi aici, auzi ce-ţi zic? îi spune. Nu te mișca. Ea încuviinţează din cap. De spaimă, nu poate articula niciun cuvânt. Paolo, Vincenzo, Giuseppina. Ignazio se năpustește afară, pe ușa odăii. Coridorul pare că nu se mai sfârșește, deși nu e mai lung de câţiva pași. Simte peretele fugindu-i din palma cu care se sprijină de el, revenind apoi, însă continuând să se miște, asemenea unei vietăţi. În cele din urmă, ajunge în odaia fratelui său, Paolo. Prin fantele obloanelor se cerne o pâclă evanescentă. Giuseppina, cumnata, e în picioare la marginea patului. Instinctul matern a prevenit-o de primejdia care stătea să se abată asupra pruncului ei de doar câteva luni, deșteptând-o. Caută să-l prindă în braţe pe micuţul care doarme în leagănul său prins cu sfoară de traversele din tavan, însă coșul mare din nuiele pendulează la întâmplare încolo și-ncoace, din cauza undelor seismice. Pradă deznădejdii, femeia izbucnește în plâns, cu braţele întinse în gol, în vreme ce leagănul își continuă, din ce în ce mai frenetic, mișcările neregulate.

Șalul pe care-l purta mai devreme i-a căzut, lăsându-i umerii goi.

– Băiatu’ meu, hai la mama! Ajută-ne, Maică Precista! În cele din urmă, Giuseppina prinde pruncul din zbor. Vincenzo cască larg ochii, apoi izbucnește în plâns. În tot haosul din odaie, Ignazio întrezărește o umbră. Fratele lui, Paolo. Sare din pat, își înșfacă viguros nevasta de braţ, împingând-o către coridor. – Afară! Ignazio face însă cale-ntoarsă. – Așteaptă! Vittoria! strigă el. O descoperă pe micuţa Vittoria chircită în spaţiul întunecat de sub pat, ferindu-și capul cu braţele. O înșfacă grăbit și, îmbrăţișând-o strâns, fuge afară. Bucăţi mari de tencuială se desprind zgomotos de pe ziduri, în vreme ce vuietul cutremurului încă persistă, lugubru. O simte pe copilă căutându-și protecţia în braţele lui, prinzându-l de cămașă atât de strâns, încât mai-mai s-o sfâșie. Frica e atât de intensă, încât unghiile fetei îi pătrund adânc în carne. Paolo îi împinge pe rând dincolo de prag, zorindu-i să coboare treptele de la intrare.

– Acolo, în mijloc, repede! Se îndreaptă cu toţii în fugă către mijlocul ogrăzii, în vreme ce scuturăturile par să fi atins apogeul. Se strâng unii în alţii, îmbrăţișându-se, atingându-și capetele, cu pleoapele ferecate. Sunt cinci. Nu lipsește nimeni. Neputându-și stăpâni tremuratul, Ignazio se roagă, plin de speranţă. Se va termina. Trebuie să se termine. Timpul se pulverizează în milioane de secvenţe. Deodată, la fel de brusc cum se iscase, vuietul se domolește, stingându-se apoi cu totul. O clipă, peste sat domnește întunericul nopţii și atât. Însă Ignazio știe bine că sentimentul de pace adâncă este unul mincinos. Cutremurul este în realitate o lecţie aspră, pe care a fost silit s-o înveţe devreme în viaţă. Își înalţă capul. Simte panica Vittoriei prin cămașă – unghiile ei înfipte în piele, tremurul nestăpânit. Teama se citește și pe chipul cumnatei lui, în vreme ce pe cel al fratelui se întrezărește un sentiment de ușurare; nu-i scapă gestul Giuseppinei, care își caută sprijinul în braţul soţului, și nici cel al lui Paolo, care se desprinde din strânsoare ca să se apropie de clădire. – Slavă Domnului, casa a rămas în picioare. Mâine, pe lumină, o să vedem ce stricăciuni sunt, iar pe urmă… Vincenzo izbucnește chiar atunci în hohote de plâns. Giuseppina îl leagănă. – Fii cuminte, dragostea mea, hai cu mama! încearcă ea să-l consoleze, apropiindu-se de Ignazio și Vittoria. Giuseppina e încă marcată de teroarea momentului – Ignazio înţelege asta din respiraţia ei întretăiată, mirosul transpiraţiei, teama care se insinuează în mirosul de săpun al cămășii ei de noapte. – Vittò, ce faci? Ţi-e mai bine? întreabă Ignazio. Nepoata face semn că da, însă nici gând să slăbească strânsoarea cămășii bărbatului. Dimpotrivă. Ignazio îi desprinde mânuţa cu forţa. Totuși, îi înţelege bine teama: fata este orfană, fiica fratelui său Francesco. Și el, și soţia sau stins cu câţiva ani în urmă, lăsând-o pe copilă în grija lui Paolo și a Giuseppinei, singurii care îi puteau oferi un acoperiș deasupra capului și sentimentul de familie. – Sunt aici, cu tine. Hai, liniștește-te! Vittoria îl fixează mută cu privirea, apoi se prinde strâns de Giuseppina, la fel cum se prinsese mai devreme de el – asemenea unui naufragiat. Vittoria locuiește cu Giuseppina și Paolo de când cei doi s-au căsătorit, cu aproape trei ani în urmă. Are același caracter ca al unchiului Paolo: taciturnă, mândră, rezervată. Și totuși, în clipele acestea e doar o biată copilă cuprinsă de groază. Frica are însă multe măști. Ignazio știe, de exemplu, că fratele său nu se va pune pe jelit, fără să facă nimic. Chiar și acum, iată-l colo, cu mâinile în șolduri și cu o expresie aspră pe chip, contemplând mai întâi curtea, apoi munţii care străjuiesc valea. – Sfântă Fecioară, da’ cât să fi durat, oare? Întrebarea e urmată de o tăcere lungă. Într-un târziu, Ignazio răspunde: – Nu știu. Mult. Caută să-și calmeze tremurul care face să-i vibreze întreaga fiinţă. Trăsăturile îi sunt încordate de spaima proaspătă, mandibula, împroșcată de fire de barbă spălăcite, zbârlite, iar mâinile, firave și nervoase. Este mai tânăr decât Paolo, dar pare mai în vârstă. Încet-încet, starea de tensiune pare să se topească, transformându-se într-un soi de vlăguire fizică, dominată de felurite senzaţii: transpiraţie, greaţă, iritare provocată de pietrele care le intră în talpă.

Ignazio e desculţ, în cămașă de noapte – practic, despuiat. Își dă la o parte șuviţele de păr de pe frunte, cercetându-și, pe rând, fratele și cumnata. Într-o fracţiune de secundă, se hotărăște. Se îndreaptă spre casă. Paolo îl ajunge din urmă, trăgându-l de braţ. – Unde crezi că te duci? – Le trebuie pături, îi dă replica Ignazio, arătând cu capul spre Vittoria și Giuseppina. Tu rămâi aici, ai grijă de ele. De restul mă ocup eu. Nu mai așteaptă răspuns. Cu băgare de seamă, dar, în același timp, cu mișcări grăbite, urcă scările de la intrare. Se oprește câteva secunde în prag, obișnuindu-și ochii cu bezna dinăuntru. Farfuriile, rafturile de perete, scaunele – totul făcut una cu pământul. Un nor de particule fine plutește în încăpere, exact deasupra locului unde mai devreme stătea covata cu făină. Inima i se strânge: casa aceea fusese zestrea Giuseppinei, la nunta cu fratele lui, Paolo. E casa lor, într-adevăr, însă totodată un cămin primitor și cald în care și el se simte acasă. Iar priveliștea locului aproape distrus îl răscolește. Ezită. Știe ce se poate întâmpla dacă are loc o replică a cutremurului. Însă va termina repede, cât ai bate din palme. Intră și smulge păturile de pe paturi. Se duce în odaia lui, ochește desaga cu uneltele de lucru și o înșfacă din mers. Găsește în cele din urmă sipetul metalic pe care-l căuta.

Îl deschide. Verigheta mamei lucește scurt în întunericul din jur, vrând parcă să-i insufle curaj. Strecoară sipetul în sacul cu unelte. În coridor, pe podea, deslușește prin întuneric șalul Giuseppinei – probabil că și l-a pierdut în timp ce se grăbeau cu toţii spre ieșire. Nu se desparte niciodată de el, purtându-l încă din prima zi în care a intrat în familie. Îl ia din mers, se întoarce către ieșire și, înainte să treacă pragul, își face semnul crucii în direcţia crucifixului de pe tocul ușii. O secundă mai târziu, pământul începe din nou să freamăte.

Descarca Leii Siciliei de Stefania Auci in format pdf.