Strigătele a sute de femei şi copii răsunau pe străduţele din partea veche a oraşului. „Grevă!” „închideţi uşile!” „Opriţi maşinile!” „Lăsaţi obloanele!” Pichetul de grevă compus din femei, multe dintre ele cu copii mici în braţe sau încercând să-i ţină de mână, în ciuda eforturilor acestora de a se desprinde pentru a se alătura copiilor puţin mai mari, lipsiţi de controlul mamelor, străbătea străzile oraşului vechi, cerându-le stăruitor muncitorilor şi negustorilor care încă aveau deschise ateliere, fabrici şi magazine să-şi înceteze imediat activitatea. Beţele şi bâtele pe care le arborau convingeau majoritatea oamenilor, însă nu era de mirare că încă se mai spărgeau vitrine şi se mai isca vreo dispută. — Sunt femei! strigă un bătrân de la un balcon de la primul etaj, chiar deasupra capului unui negustor mâniat, care le înfrunta pe vreo două dintre ele. — Anselmo, eu... Negustorul ridică privirea. Scuza sa fu întreruptă de insultele şi de huiduielile care ţâşniră de la mai mulţi oameni ce contemplau scena de la celelalte balcoane ale acelor case vechi şi înghesuite, locuinţe de muncitori şi de oameni umili, cu faţade acoperite de crăpături, scorojeli şi pete de umezeală. Bărbatul strânse din buze, clătină din cap şi trase zăvorul, în timp ce nişte copilaşi zdrenţăroşi şi murdari cântau „Victorie!” şi râdeau de el. Câţiva spectatori zâmbiră fără jenă la glumele grupului de greviste precoce; negustorul acela nu era îndrăgit în cartier. Confecţiona şi vindea espadrile. Nu dădea pe datorie. Nu zâmbea şi nici nu saluta. Droaia de copii insistă cu glumele până când poliţia care urmărea pichetul de femei ajunse în dreptul lor. Atunci, o luară la fugă înapoi spre ceata care continua să se deplaseze pe străduţele Barcelonei medievale, pe cât de sinuoase, pe atât de întunecate, căci lumina minunată a primăverii din acea lună de mai nu era în stare să pătrundă în reţeaua urbană îngustă dincolo de etajele clădirilor ce se înălţau deasupra caldarâmului. Vecinii de la balcoane tăcură atunci când trecură gărzile civile, unele călare, cu săbiile în teacă, majoritatea cu chipul schimonosit, într-o tensiune ce se simţea în mişcările lor sincopate. Şi unii, şi alţii erau conştienţi de conflictul care li se înfăţişa acelor oameni: obligaţia lor era să împiedice grevele ilegale, dar nu erau dispuşi să tabere asupra femeilor şi copiilor. Istoria revoluţiei muncitorilor din Barcelona era legată de femei şi de copiii lor. De cele mai multe ori, ele îi încurajau pe bărbaţii lor să stea departe de acţiunile violente. „Cu noi nu vor îndrăzni şi suntem capabile să obţinem închiderea”, argumentau. La fel se întâmpla şi în acea lună de mai a anului l90l, când muncitorii porniseră pe străzi după ce, la sfârşitul lui aprilie, Compania de Tramvaie îşi concediase lucrătorii aflaţi în grevă şi angajase în locul lor spărgători de greve