Anul 1981 este, în ceea ce priveşte filosofia clasică germa&â, de două ori jubiliar: în primăvară se împlinesc două secole de la apariţia Criticii raţiunii pure, iar în noiembrie se comemorează un secol şi jumătate de la moartea lui Hegel. Omenirii i se ofer|, aşadar, două prilejuri pentru a se reapleca asupra moştenirii sale filosofice de excepţie, asupra a două. Opere de căpetenie ale filosofici moderne, care au marcat organic întreaga ei dezvoltare ulterioară: dovadă şi faptul că anume lui Kant şi lui Hegel se tot străduiesc de multă vreme atâţia să le conteste valoarea – de fapt, fără voie, statornicinclu-le-o. Măreţia o pot retroactiv proba atât adversării eât 'şi o îndelung infidelă posteritate. Mulţi „aieokantieni” sau „neohegelieni”, în timp ce erau ei înşişi daţi uitării, ne-au întors privirea asupra originii lor; care, din pretext, a redevenit ceea ce fusese şi se cuvenea mereu să fie: text. Printre atâţi predecesori şi urmaşi de impunătoare statură, Kant şi Hegel continuă – prin ceea ce efectiv au gândit şi au scris – să ne întâmpine ca întemeietorii cei mai temeinici ai cugetării contemporane. Opera unei vieţi. Dacă cineva a fost capabil să se conformeze întru totul legii morale ca imperativ categoric, ca poruncă necondiţionată, ca datorie proprie unui membru al lumii inteligibile, atunci acesta a fost însuşi Immanuel Kant. Alături ele istoria artelor, istoria filosof iei consemnează şi ea cazuri în care o gândire n-a încetat să fie consecventă în sine datorită inconsecvenţelor faţă de ea, sau a inconsecvenţelor vieţii parcurse de autorul ei. Cu afât mai mare ne va fi însă stima faţă de o perfectă omogenitate a biografiei cu opera, faţă de absoluta subordonare a vieţii în raport cu gândirea, a sensibilului în raport cu inteligibilul, în acest greu de atins deziderat a însumat Kant programul umanizării omenirii, pe care l-a dovedit el însuşi cu un firesc rigorism, cu acea rară dar simplă capacitate de a se constitui Într-un model de umanitate. Marii clasici ai vechi-milor se retrăseseră într-atât, ca persoane fizice, îndărătul creaţiei lor spirituale încât, în cele clin urmă, intrăm fie în dubiu asupra efectivei lor existenţe, fie, ştiind-o neîndoielnică, nu prea avem de unde afla prea multe despre ea. Clasicitatea nu putea în orice caz să însemne pentru Kant altceva. Şi dacă vremurile schimbate, în care intimitatea putea ajunge publică şi ea, nu i-au mai permis un anonimat efectiv ori asumat, ele nu au putut în schimb zădărnici, la acest „târziu urmaş al stoicilor, o cenzurare decisă a tuturor detaliilor de existenţă reală în favoarea configurării şi exprimării esenţei sale ideale. Publicitatea n-a pregetat să transforme înseşi datele acestei recluziuni biografice în anecdotică. Dar, asceza devine numai pe măsura inutilităţii sale ridicolă; dimpotrivă, cu cât e mai productivă cu atât mai mult se înnobilează eaj_Kant şi-a pus viaţa între paranteze, de dragul operei; el şi-a impus această liberă con-strângere de sine, nu conform datoriei, ci din datorie, dintr-o datorie lăuntrică şi absolută, izvorâtă din propria sa raţiune şi inalienabilă de substanţa ei. El şi-a înlocuit nu atât viaţa prin gândire cât a conceput gândirea ca singura viaţă, posibilă şi cu adevărat demnă-^ în epoca modernă, nimeni altul nu l-a egalat în această substituire şi contopire. Şi nici n-avem pentru ce să deplângem această substituţie, din obişnuita noastră mondenitate, devreme ce ea a fost, precum spuneam, asumată firesc şi simplu, ca unic mod posibil şi necesar do fiinţare; din care şi numai din care se puteau naşte acele Incomparabile monumente ale cugetării, pe care, parcurgân-du-le, nu încetezi să te minunezi de cum au pulul ii ele durate înVI singură viaţă, întro viaţă care i-a roşi. E civtvi. Lui K.; ru generos dăruită decât multor altor filosofi, în m- [-are şi iui iie. Uel. Această viaţă e semnificativă şi în simetriile ei civau>uro. Kant s-a stins la numai câteva săptămâni înainte să fi împlinit optzeci de ani. Cincizeci dintre ei s-au înscris sub semnul creaţiei; din care primii douăzeci şi cinci (de la lucrarea de debut, Idei despre adevărata evaluare a forţelor vii, încheiată în 1746, şi până în preajma disertaţiei sale inaugurale de „professor ordinarius”, ţinută la vârsta de 46 ani, în 1770, Despre forma şi principiile lumii sensibile ţi ale celei inteligibile) obişnuim să-i numim „precritici”. Lucrarea din urmă, scrisă în latină, inaugurează deceniul hotărâtor de tranziţie, 1770-1780, către marea „etapă critică”, cea ele a doua şi decisiva jumătate a creaţiei kantiene. Acest deceniu de trecere este, în principal, unul al tăcerii cumulative,