La începutul primei fraze a tradiţiei europene, în versul care deschide Iliada, apare cuvântul „mânie“, fatal şi solemn ca un apel ce nu admite opoziţie. Şi, aşa cum i se potriveşte oricărui complement direct al unei fraze bine construite, substantivul acesta e la acuzativ. „Cântă zeiţă, mânia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul […].“ Faptul că acesta este primul cuvânt exprimă desluşit un patos înalt. Ce fel de relaţie cu mânia le e propusă ascultătorilor la începutul magic al cântecului eroic? Mânia de la care a început totul în Occidentul antic – cum vrea recitatorul să vorbească despre ea? O va zugrăvi ca pe o forţă ce-i antrenează pe oamenii paşnici în peripeţii înfricoşătoare? Cel mai funest şi mai uman dintre afecte ar trebui, prin urmare, domolit, înfrânat, înăbuşit? E bine să fugim din calea lui ori de câte ori se anunţă la alţii şi se trezeşte în noi înşine? Ar trebui să-l sacrificăm de fiecare dată pe altarul unei mai bune înţelegeri, al unei înţelegeri neutralizate? După cum ne dăm seama numaidecât, aceste întrebări ne îndepărtează de obiectul nostru: mânia lui Ahile. 

Lumea antică şi-a croit propriile drumuri spre mânie, drumuri care nu mai pot fi cele ale modernilor. Dacă aceştia din urmă apelează la terapeuţi sau formează numărul poliţiei, iniţiaţii de altădată se adresau tărâmului de dincolo. Pentru a face să răsune primul cuvânt al Europei, Homer o invocă pe zeiţă, urmând un vechi obicei al rapsozilor şi convingerea că acela care plănuieşte fapte lipsite de modestie se cuvine să înceapă cât mai modest. Nu eu, Homer, garantez reuşita cântului meu. A cânta înseamnă dintotdeauna a deschide gura pentru ca forţele superioare să se facă auzite. Dacă rostirea mea are succes şi inspiră autoritate, răspunderea este a muzelor şi, dincolo de muze, cine ştie, a zeului sau a zeiţei înseşi. Dacă se stinge fără să fi fost auzit, cântul n-a suscitat interesul puterilor superioare. În cazul lui Homer, verdictul divin s-a dovedit a fi limpede. La început a fost cuvântul „mânie“, iar cuvântul a fost eficace. 

Menin aiede, thea, Peleiadeo Achileos Oulomenen, he myri Achaiois alge eteke… „Cântă, zeiţă, mânia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul, Patima crudă ce-aheilor mii de amaruri aduse; Suflete multe viteze trimise pe lumea cealaltă […].“1 Versurile invocaţiei din Iliada prescriu cât se poate de limpede în ce fel trebuie să întâmpine grecii, popor exemplar al civilizării occidentale, iruperea mâniei în viaţa muritorilor – cu uimirea cuvenită unei apariţii. Primul apel al tradiţiei noastre culturale – dar mai e, oare, valabil acest „noastre“? – exprimă rugămintea ca tărâmul de dincolo să vină în sprijinul cântului despre mânia unui luptător neîntrecut. Cântăreţul nu-şi propune însă – lucru semnificativ – niciun fel de înfrumuseţare. De la primele rânduri, el pune accent pe forţa funestă a mâniei eroice: acolo unde se manifestă ea, plouă cu lovituri în toate părţile. Grecii înşişi au de suferit din pricina ei chiar mai mult decât troienii. Încă de la începutul războiului, mânia lui Ahile se îndreaptă contra alor săi, pentru a se întoarce pe frontul grecilor abia cu puţin înainte de bătălia decisivă. Tonul primelor versuri hotărăşte programul: sufletele eroilor învinşi – pe care originalul grecesc le califică prin epitetul „viteze“2 , dar care sunt prezentate, în general, ca fantome indistincte – coboară în Hades, în timp ce trupurile lor fără viaţă – Homer spune: „ei înşişi“ – sunt devorate de păsări şi de câini sub cerul liber.